Oare de ce colecţionăm? De unde ni se trage această pasiune de a ne înconjura de nişte obiecte care să ne „reprezinte“, pe care le simţim ca pe un fel de „bogăţie“ personală şi pe care ajungem să le numim, uneori, „patrimoniu“?

James Clifford este de părere că „o anumită «acumulare» în jurul eului sau al grupului – asamblarea unei lumi materiale, prezentarea unui domeniu subiectiv care nu este «celălalt» – este probabil universală“. Tot el arată însă că, spre deosebire de cele mai diferite „societăţi primitive“ care acumulează obiecte nu pentru a le transforma în proprietate privată, ci pentru a le dărui în nesfîrşite schimburi rituale, „în Occident, colecţionarea a devenit demult o strategie de expresie a eului posesiv, a culturii şi autenticităţii acestuia“. Iar această pasiune a crescut pînă la a deveni aproape compulsivă sub forma politicilor actuale de patrimonializare – ne spune Pierre Nora.

Există însă, cred, şi o altă linie de (relativă) continuitate, o anumită „filiaţie“ identificabilă în ceea ce s-ar putea numi patrimoniul domestic, de la acele arămuri polineziene pe care Marcel Mauss le numea sacra sau de la paharul de argint din familiile ţigăneşti actuale, cu care se identifică neamurile şi care trebuie să rămînă în sînul acestora, din generaţie în generaţie, şi pînă la acele obiecte-fetiş pe care le păstrăm oricare dintre noi ca „moştenire de familie“. Mai mult, această mică lume materială a obiectelor de familie este adesea expusă la loc de cinste, aproape „muzeificată“: ţăranii români, de pildă, au creat în acest scop „camera bună“, iar o anumită tradiţie citadin-burgheză a introdus relativ recent în locuinţele noastre „vitrina“. Fiecare neam ţine deci, într-un fel sau altul, la propria sa moştenire obiectuală – iar cînd neamul devine naţiune, acesta va schimba camera bună a fiecăruia cu muzeul tuturor.

Asemănă