● Neînfrînt / Invictus (SUA, 2009), de Clint Eastwood.

Invictus, o încercare de a explica realizările lui Nelson Mandela pe înţelesul unui public cît mai larg, se focalizează pe cîştigarea Cupei Mondiale la rugby, în 1995, de către echipa Africii de Sud, cu susţinerea morală a preşedintelui Mandela, aflat la vremea aceea în primul lui an de mandat. În timpul regimului precedent, echipa – compusă numai din jucători albi – fusese un simbol al apartheid-ului; negrii nu veneau la meciurile ei decît pentru a face galerie echipelor adverse. Odată cu abolirea apartheid-ului s-a cerut şi desfiinţarea ei, însă Mandela s-a opus: obiectivul lui (după 27 de ani de închisoare) nu era revanşa, ci reconcilierea, iar o echipă naţională putea juca un rol în proiectul lui. Invictus e povestea transformării acelei echipe într-una cu adevărat naţională – una pentru care sud-africanii, negri şi albi, s-au bucurat împreună în ziua marii victorii. E o poveste cu adevărat frumoasă – „inspiraţională“, cum se zice acum. Nu e de mirare că obiecţiile cîtorva critici americani (precum Ella Taylor de la Village Voice), legate de felul în care o spune Clint Eastwood, i-au provocat pe unii dintre martorii la evenimente să scrie e-mail-uri furioase, în care confirmau că, în ziua aceea, sud-africanii chiar s-au bucurat laolaltă aşa cum descrie regizorul, chiar au simţit că sînt fraţi. Ceea ce nu înseamnă că obiecţiile nu sînt îndreptăţite. Oricît de pozitiv-pilduitoare e povestea în sine, prezentarea ei de către Eastwood e nepermis de simplistă. În relatarea lui, e suficient ca Mandela (Morgan Freeman) să-l cheme la el pe căpitanul echipei (Matt Damon) şi să-i spună două vorbe înţelepte, pentru ca echipa, aflată într-o pasă proastă, să se pună pe picioare şi să cîştige Cupa. Aşa, ca prin farmec: nimic despre vreun antrenor, nimic despre vreo schimbare de tactică. Aici nu e vorba de acurate