PSD suferă de o boală gravă: hemofilia! Rănile provocate de co-guvernare şi de campania prezidenţială nu se închid şi prin ele se scurg, continuu, deputaţi şi senatori. Vreo 25 până acum şi hemoragia nu dă semne că va înceta.
De boala PSD-ului profită PDL-ul ( fără cratimă ). Aflat în criză de creştere – prea rapidă – acesta are nevoie de perfuzii şi ce se întâmplă rău în Kisseleff e bine în Modrogan.
Observator aproape neutru – la liberali scurgerile par să fi încetat pentru moment – doctorul Antonescu a emis un diagnostic: se pare că organismul PSD nu e obişnuit să supravieţuiască două cicluri la rând în opoziţie. Asta cam aşa pare să fie. După ce s-a odihnit, între 1997 şi 2000, asistând la zbaterile disperate ale unei Convenţii dezmembrate, partidul lui Năstase a venit la putere cu o poftă de mâncare căreia i-au trebuit patru ani să se ostoiască. Rezultatul alegerilor din 2004 a fost considerat o repetiţie a celor din 1997. N-a fost, însă, aşa. În 2008 partidul lui Geoană n-a mai câştigat alegerile şi a fost nevoit să accepte rolul de partener minoritar într-o piesă regizată de Băsescu, cu Boc în rolul principal. Stagiunea a fost întreruptă de disensiunile din rândul trupei şi partidul, acum al lui Ponta, a intrat într-un ciclu prelungit de opoziţie. Este exact ce n-au putut să suporte cei cărora le-a trecut pe sub nas aroma puterii şi a beneficiilor sale. Nervii slăbiţi au cedat şi pe rând, parlamentari mai anonimi sau mai celebri au ales independenţa ca o etapă de tranziţie spre reinstalarea la masa banchetului în onoarea învingătorilor.
O asemenea pierdere de parlamentari este fără precedent. Au mai fost cazuri, pe la toate partidele, dar asta s-a întâmplat, de regulă, în ultimul an al ciclului electoral, cu spectrul listelor sau al unicameralului profilându-se ameninţător. Acum e altceva. Mai sunt doi ani până la următoarele alegeri. Dacă o
