Nu e prima dată cînd, ieşind din mica noastră lume balcanică şi încrîncenată, realizez că lumea mare, de aiurea, e… altfel. Ajunsă, din nou, după oarece timp, la Viena, am avut un soi de şoc cultural. Deşi am tot călătorit, mai ales prin Europa, anumite ritualuri cotidiene de aiurea continuă să mă mire: de pildă, cele legate de trafic.
Pietonul din jungla românească este un fel de ierbivor veşnic la pîndă de teama carnasierelor pe patru roţi: neexistînd trotuare suficient de late încît trecătorul bucureştean să înainteze fără grijă, el se află într-o continuă luptă de supravieţuire cu maşinile, pe al căror teritoriu intră, volens-nolens… Comparaţia cu ierbivorul poate fi doar parţial adecvată, pentru că un asemenea animal presupune o doză de blîndeţe (cel puţin în mintea mea simplistă). Pe cînd pietonul neaoş devine o categorie de ierbivor cu instincte de carnivor, agresivitatea fiind cel mai vizibil dintre ele: mai deunăzi l-am auzit pe un tată de fetiţă, bine îmbrăcat şi prezentabil, înjurîndu-l de mamă pe un şofer care nu a oprit pe trecerea de pietoni. L-am înţeles, din perspectivă cît se poate de personală: ca mamă de băiat, aparent civilizată, înjur şi eu la fel, ba chiar mai rău, cînd simt că odrasla îmi e ameninţată (plus spaţiul vital).
În Viena, pe scurt, se întîmpla exact pe dos: chiar atunci cînd te pregăteai să traversezi neregulamentar, pe unde nu era nici zebră, nici semafor, maşinile opreau ca să te lase. Nu claxonau, nu înjurau, nu-ţi făceau semne obscene. Aveau timp – sau cel puţin aşa păreau – şi te respectau. Şoferii lor considerau că faci parte din aceeaşi categorie cu ei – şi nu că tu eşti doar un biet ierbivor.
De altfel, a conduce maşina, în partea centrală a Vienei, cel puţin, nu părea mare motiv de fală. Erau nenumărate străzi pietonale, suficient de late şi confortabile, precum şi destule parcări pen
