Lumea s-a săturat de imobile-gigant după trista experienţă avută cu Casa Poporului.
La interval reapare chestiunea construirii unei catedrale „reprezentative" pe care o doreşte Biserica Ortodoxă, Patriarhia, în speţă. Ideea nu e nouă. Datează din anii '80 ai secolului al XIX-lea, încurajată de regele Carol I după declararea Regatului România în 1881. De atunci, ideea a fost reluată, fără succes (să o spunem), de câteva ori. A fost relansată în anii '90 de Teoctist, care avea motive personale să se revanşeze: admisese distrugerea mai multor biserici înainte de '89 contrar statutului său, care îi cerea să le apere. Fostul patriarh şi-a dorit să facă un gest reparator. A vrut să lase o amintire de ctitor, nu de demolator. E inutil să dau aici o listă a bisericilor dispărute. Chiar pe locul unde ar trebui să se construiască viitoarea catedrală au fost nu mai puţin de trei. Nu a reuşit.
În vremea ultimilor ani ai patriarhatului său, proiectul s-a târât prin diferite comisii şi au fost organizate mai multe concursuri. Şi amplasamentul a fost schimbat, trecând din Piaţa Unirii în Parcul Libertăţii, în Piaţa Alba Iulia etc. Controversele au fost şi sunt puternice. Suntem departe de a obţine un consens. Biserica ar trebui să ţină cont de obiecţiile apărute din zona societăţii civile. Urbaniştii găsesc nefericit ales locul - lipit de Casa Poporului, încălcând astfel cele mai simple principii ale urbanismului. Şi aşa clădirea Parlamentului e scoasă din scară, adăugarea unui imobil de mari dimensiuni, îl loc să uşureze lucrurile şi să clarifice aspectul zonei, nu face decât să le agraveze. În plus, Casa Poporului, prin dimensiunile sale, va pune în umbră, îşi va subordona, inevitabil, catedrala. Ea trebuie ridicată într-un loc aerisit, larg, unde nu există concurenţa altor imobile şi unde linia, „măreţia", „liniştea" să fie puse în valoare. Înghesuită între Minis
