Criza financiară prin care trece Grecia a devenit o problemă europeană. Am mai scris despre dilemele Europei în ce priveşte Grecia, care pot fi rezumate la: salvăm Grecia pe banii noştri sau nu o salvăm şi riscăm ca banii noştri comuni să se ducă de rîpă? Între timp, nu s-a dat un răspuns ferm, s-a mers pe soluţia de mijloc: dăm de înţeles că nu vom lăsa Grecia să se prăbuşească, dar ne asigurăm că Guvernul grec ia măsuri dure pentru a se salva de unul singur.

Între timp însă, dezbaterea a devenit mai degrabă o problemă bilaterală Grecia-Germania. De ce Germania? Din două motive. Primul: Germania este de departe cea mai mare economie europeană şi cel mai mare contributor la bugetul comun, deci ar pune cei mai mulţi bani şi la o eventuală salvare. Acesta este aspectul economic-statistic. Dar el nu explică toată povestea. Dacă stai şi citeşti presa europeană, povestea crizei greceşti pare redusă la relaţia de dragoste-ură între Atena şi Berlin. E drept, nemţii plătesc cel mai mult, dar şi olandezii, francezii, suedezii ar plăti şi ei destul. De ce atunci se discută atît de obsesiv despre tandemul greci-nemţi? Aici intervine aspectul politic şi de percepţie.

E clar, grecii şi-au lipit, pe drept cuvînt, eticheta de iresponsabilii Europei. Cît despre nemţi, ei o aveau deja pe cea de chibzuiţii Europei. Cum explicam în articolul de acum două luni („Cum (nu) îi amendează UE pe leneşi“), criza Greciei este o problemă importantă pentru că ameninţă stabilitatea euro. Iar moneda euro este recunoscută de toată lumea ca fiind copilul de suflet al Germaniei.

Înţelegerea franco-germană care a creat euro s-a făcut în modul următor. Francezii au vrut-o cu tot dinadinsul. Germanii au acceptat-o cu greu şi doar după ce şi-au stabilit propriile condiţii. Nemţii s-au despărţit cu greu de marca lor. Era mîndria lor postbelică – o monedă stabilă, care trec