Nu pot să scriu despre Miles Davis decît confesiv, visceral, din postura nocturnă a insomniacului care-şi cultivă, cu narcisim moderat, sper, biografia.

Recunosc, sînt un senzorial: cubismului cerebral şi geometric îi prefer linia fluidă, voluta, la fel cum epopeea cerebrală a lui Valéry se aşază mai jos decît febrilul plonjon al lui Rimbaud în vidul Necunoscutului. Cît despre poveste, frumuseţea ei stă în urma, în parfumul pe care-l lasă după ce memoria şterge conturul personajelor şi al eroismului sau laşităţii lor – lucrul ăsta nu e un capriciu de estet, nici stilistică goală, ci urmarea unei memorii precare.

Aşadar, în locul poveştii... o fotografie. Fotografii marilor muzicieni, urmînd imperative comerciale, stăruie în stereotipul cadrelor tip muzician + profil + instrument + clarobscur + palmă dreaptă, stîngă susţinînd tîmplă dreaptă, stîngă. Sau genul incognito – muzician transpirat, aplecat asupra instrumentului său, sugerînd simbioza totală (sigur, nimeni nu neagă că ea există) – imagine pregătită, evident, cu minuţiozitate, într-un studio.

Miles Davis nu a scăpat nici el de graba tipografilor de a vinde calendare şi postere. Există, totuşi, o fotografie în care ochiul fotografului este tandru, cald, uman, lipsit cu totul de răceală profesională şi de indiferenţă suverană: Miles e aşezat pe un scaun simplu, cu spătar alb sau crem (imaginea e alb-negru, iar tonurile intermediare pot înşela foarte uşor), îmbrăcat lejer – mînecile suflecate ale cămăşii, pantalonii călcaţi neglijent – greutatea corpului lăsată în braţul drept. În mîna stîngă, aşezată liniştit pe genunchi, o ţigară aprinsă. Chipul e luminat de un zîmbet larg, copilăresc, pe care ridurile din fotografiile mai tîrzii s-au străduit în zadar să-l sluţească. Nimic din artistul rece, superior, însingurat, cu care s-a obişnuit un public pentru care arta „e treaba artiştilor“,