Ce mi-au făcut plimbările prin staţiunile de schi străine din biata Sinaie! Era cea mai strălucitoare, high-life-ul absolut, cu pîrtiile ei deschise şi lungi, cu soarele ei de primăvară şi Peleşul sclipind în vale. Cu schiori adevăraţi şi salvamontişti de milioane. Acum îmi trebuie ceva timp să mă obişnuiesc cu ea, fiindcă îmi pare o meschină provincie cu o telecabină puchinoasă şi un telescaun jerpelit, cabluri şubrede vechi de multe zeci de ani, deservite de nişte indivizi mofluzi care încă îşi imaginează că lucrează într-un domeniu de elită. Pîrtiile sînt bătătorite cel mult după cîte o ninsoare. Nici prin cap nu-i trece cuiva că utilajele de întreţinere ar trebui scoase în fiecare noapte, după ce se schiază. Rezultatul îl reprezintă nişte pîrtii care arată exact aşa cum dă Dumnezeu sau poate tot aşa cum arată şi şoselele româneşti: îngheţate sau bombardate.

Cu abonament pentru o zi la instalaţiile de urcare, fac imprudenţa să cobor din Valea Dorului la Cota 1400. Ajuns acolo, aflu că tocmai s-a întrerupt funcţionarea telecabinei şi a telescaunului, că nu mă mai pot întoarce sus. Motivul: un vînticel stîrnit din senin, care ar fi pus în pericol siguranţa pasagerilor. De cînd mă ştiu, cel mai mare obstacol în calea schiatului la Sinaia pare a fi chiar natura. Tot aşa cum cele mai mari obstacole în calea agriculturii socialiste erau cele patru anotimpuri. Fac un adevărat lobby pe lîngă casieră, ca să obţin pînă la urmă o ştampilă în locul banilor pierduţi. Ştampilă prin care mi se promite un abonament gratuit într-o altă zi, cu soare.

Intru să beau un ceai într-un mic băruleţ. Pe o coală de hîrtie agăţată de un raft scrie: „Interzis consumul alimentelor aduse din afara unităţii“. E plin de fum şi de aşa-numiţii şoşonari sau paltonari (şi de cîţiva inşi gălăgioşi care povestesc cum tocmai s-au dat la vale cu punga), cum, de altfel, toată