Brendan Perry, jumătatea trupei Dean Dan Dance, va concerta la Bucureşti pe 29 martie, la Sala Palatului, într-un eveniment produs de One Event.
În istoria muzicii „populare“ (inspirată din popor şi consumată în popor), au existat cîteva grupuri care au produs cotituri majore, aruncînd o umbră peste timp care avea să influenţeze multiple generaţii de muzicieni. În majoritatea acestor cazuri, influenţa e recunoscută, salutată şi irezistibil absorbită de epigoni. Mă gîndesc aici la Johnny Cash, Black Sabbath, King Crimson, Beatles, Kiss (nu mai extind exemplificarea la alte genuri), adică artişti cărora le este închinat aproape în fiecare an cîte un album-tribut şi cîteva zeci tributare (mai mult sau mai puţin voluntar). Grupuri în memoria cărora se înfiinţează alte grupuri – trupe ce îşi dedică întreaga carieră imitării şi reinterpretării muzicii idolilor.
În acest context, Dead Can Dance ocupă o poziţie nefavorabilă: numele grupului e rareori pomenit, deşi influenţa sa este incontestabilă, deopotrivă în underground (diverse muzici ezoterice practicate de epigoni direcţi precum Vas, Rajna sau Arcana), în middleground (cam toată scena gotic metal din ultimii 20 de ani, dovadă stă albumul tribut The Lotus Eaters, cu contribuţii cover version oferite de Anathema, The Gathering, Ulver ş.a.m.d.) şi mainstream (fetişul new-age world music manifestat în muzica pop în anii ’90 – Enigma, Deep Forest, Era ş.a.m.d.). Discurile tribute închinate grupului sînt puţine, tardive şi incorect receptate de ascultători: fanii Dead Can Dance nu apreciază versiunile cover convertite la alte genuri, iar fanii trupelor tributare nu prea înţeleg ce legătură au acestea cu Dead Can Dance. De altfel, aici este elementul esenţial care separă Dead Can Dance de alte grupuri care au făcut istorie: dacă, spre exemplu, influenţele Black Sabbath se regăsesc cu precădere în unele
