● Constanţa Buzea, Creştetul gheţarului. Jurnal 1969-1971, Editura Humanitas, 2009.

„Impresie de intimitate, de spaţiu apărat“ acestea sînt cuvintele cu care îşi începe jurnalul tînăra poetă de 28 de ani retrasă în camera unei cabane de la Sinaia în ajunul Revelionului. Însărcinată cu al doilea copil şi ducînd dorul fetiţei lăsate acasă, femeia îşi construieşte, de fapt, şi îşi întreţine singurătatea ca formă de apărare împotriva izbucnirilor temperamentalului şi egocentricului ei soţ („inepuizabil epuizant“) care chefuieşte nepăsător cu prietenii. Soţul este Adrian Păunescu şi aceste prime pagini de solitudine captivă şi izolare autoimpusă dau tonul întregului jurnal de tinereţe al Constanţei Buzea. Un jurnal extrem de emoţionant prin expresia dragostei materne, a discreţiei şi a sensibilităţii tinerei femei retrase de nevoie în ea însăşi („înzăpezită în mine“) şi de-a dreptul stupefiant prin dezvăluirile crudului mariaj cu poetul iubirii pe tunuri, unul dintre cele mai tulburătoare jurnale publicate în timpul vieţii de un scriitor român.

Jurnalul începe la opt ani după căsătoria celor doi, cînd iubirea s-a degradat iremediabil („amorul nostru – abrupt, nesărat, sumar ca un viol“), iar paginile încărcate pînă la refuz de singurătate nu fac decît să consemneze exerciţiul de fidelitate şi rezistenţă zilnică al tinerei soţii care a renunţat, dacă a făcut-o vreodată, să se revolte, să mai lupte pentru ceea ce e corect într-o căsnicie. Cu un copil acasă şi încă unul pe drum, scrisul pare singura consolare a unei căsnicii realizate fără consimţămîntul părinţilor, căsnicie pripită, marcată de sărăcie şi plimbată prin mai multe apartamente mici sau de la periferie pe care femeia nu reuşeşte să le transforme în cămin. Lipsesc multe din această viaţă provizorie, iar sentimentul apartenenţei la un ideal/viitor comun se destramă repede în ciuda eforturilor