Tarcău, Sabasa, Muntele Stânişoara, Suha, Poiana Mărului. Drumul pe care Vitoria Lipan l-a parcurs către osemintele soţului ei trece prin curtea unui oier care nu mai are putere să-şi crească turmele, ajunge în odaia unei bătrâne care alină bolile cu ceaiuri din o sută de plante, traversează un munte, unde o profesoară de română şi-a petrecut o noapte plină de farmec şi groază, şi se sfârşeşte în Mălini, Poiana Mărului, acolo unde au trăit cei mai sălbatici oameni de pe pământ. Geografia s-a schimbat odată cu barajul de la Bicaz şi a acoperit urmele Vitoriei pe alocuri, dar oamenii descrişi de Sadoveanu trăiesc aievea.

În Tarcău miroase a tescovină, a oi îngrămădite la căldură într-un grajd, a buştean arzând şi a lapte. O vacă linge geamul maşinii. Un căţel şchiop aleargă după fulgii de zăpadă. E linişte şi poveştile se spun în miezul zilei.

"Aveam 7-8 ani şi citeam "Baltagul" pe ascuns, până când m-a prins bunicul în podul grajdului cu cartea în mână. Într-o seară, era prin 1968-69, ne-a adunat pe toţi nepoţii şi ne-a răsfăţat cu mămăligă şi carne de la borcan. Cinci inşi, cinci linguri şi un blid mare cu lapte acru. Apoi ne-a povestit cum ciobanii îşi treceau oile dintr-o parte în alta printr-o strâmtoare, una câte una. Dacă turma era mare, toată operaţiunea dura şi o zi. Un cioban aştepta la capăt, aduna oile şi refăcea stâna. Bunicul era pădurar şi oferea adăpost acestor ciobani, de la care a auzit povestea lui Nechifor Lipan, un om înstărit, cu foarte multe oi. Povestea e adevărată şi numele real", încredinţează Iulian Găină, primarul Tărcăului. Astăzi, din câteva mii de oi, câte erau în 1989, nu mai există decât vreo 500. 13 dintre ele cresc în curtea lui Nelu Crăciun, într-un cătun al comunei Tarcău numit Brateşul Unguresc.

"MIELULE, CAT-O PE MĂ-TA!"

Când bărbatul de 50 de ani, cu ochi albaştri şi obraji roşii