Două abordări domină prezentele discuţii asupra reformei bancare: una se referă la diferenţierea între bănci, cealaltă la reglementare. Originile dezbaterii se trag din istorie, încă din primele zile ale preşedinţiei lui Franklin D. Roosevelt, în era „Noului comerţ“, perioadă în care aşa-numiţii „trust-busters“ (agenţi guvernamentali anti-trust, anti-monopol) au fost puşi faţă în faţă cu legiuitorii în domeniu.

În sectorul bancar, „trust-busters“ au avut cîştig de cauză prin legea Glass Steagall din 1933, care a separat băncile comerciale (cele care permiteau depozite bancare) de băncile de investiţii (care îşi asumau riscuri prin investiţii făcute din fondurile cumulate). Cu toate acestea, odată cu dizolvarea graduală a legii, dar mai ales prin abrogarea sa definitivă în 1999, bancherii au avut cîştig de cauză atît asupra acelor trust-busters, cît şi asupra celor care clamau reforma sistemului, menţinîndu-şi totodată şi sistemul de depozite de asigurare pentru băncile comerciale.

Acesta e de fapt acel sistem nereformat care s-a prăbuşit în anul 2008, aducînd cu sine toate repercusiunile globale.

La baza prevenirii unui alt crash bancar stă problema hazardului moral – prin faptul că este asigurat contra pierderilor financiare, un jucător va continua să joace, riscînd. În cele mai multe ţări, dacă o bancă în care îmi plasez banii dă faliment, guvernul, şi nu banca respectivă, mă compensează. În plus, banca centrală are rol de finanţator în ultimă instanţă pentru toate băncile comerciale, considerate a fi „prea importante pentru a le pierde“. Drept rezultat, băncile care se bucură de avantajul asigurării depozitului şi de acces la fondurile băncii centrale sînt libere să se joace cu depozitele de bani, de parcă „ar avea cazinouri drept extensii“ – după cum spune John Kay.

Acest pericol, al hazardului moral, declanşat de diz