- Editorial - nr. 510 / 25 Martie, 2010 Cand domnul Ion Iliescu si-a propus doborarea lui Ceausescu (actiune la care, la vremea aceea, subscriam cu totii) pentru a fi sigur de reusita, a cerut sprijin in acest sens, nu doar sovieticilor, ci si ungurilor. Daca de ajutorul "fratesc" al celor din est ne-a ferit Cel de Sus, de "sprijinul" celor din vest n-aveam cum scapa, intrucat cei desemnati sa faca lucrul acesta erau cu noi si printre noi, iar maghiarii din Romania si-au oferit cu mult drag serviciile pentru ca stiau ca n-o fac pe gratis, din contra. Numai ca serviciile, in general, si cele politice, in special, se platesc scump, iar liderii acestei minoritati n-aveau cum sa scape aceasta ocazie, negociind la sange pretul ajutorului, lucru pe care il simtim cu totii de atata vreme prin solicitarea necontenita de drepturi, adica de privilegii a caror lista nu se mai termina. Strans cu menghina si prins cu usa, domnul Iliescu n-a prea avut ce face si a cedat incredibil de mult, oferind, scris sau vorbit, proaspetei UDMR, reinnoirea dreptului pierdut la Unirea din 1918, de a administra ea, si nu noi, treburile Ardealului, acesta devenind in consecinta, si doar pana la o anumita data, o parte formala a Romaniei. Asadar, pretul puterii de la 22 decembrie 1989 ne-a costat enorm. Deseori ne-am intrebat si ne mai intrebam si astazi, de unde agresivitatea si precizia cu care a actionat UDMR, incepand chiar din 22 decembrie 1989, de unde comportamentul acesta de armata foarte bine instruita si organizata, care stie fara ezitare ce trebuie sa faca si ce obiective sa atace, in vreme ce noi, romanii, o dadeam din colt in colt, total surprinsi de cursul evenimentelor? Acum raspunsul este limpede: de la "baciul" Iliescu care, in perioada dizidentei, perfectase in secret cu liderii acestei etnii de care se simtea foarte legat, prin comunitate de interese, un angajament inrobitor