Odinioară, cam pe vremea când "plămânii Dunării" (lacurile şi bălţile ce "însoţeau" fluviul în drumul lui către Marea cea Mare) nu fuseseră încă secate, primăvara începea să bată "Băltăreţul", vânticelul blând care topea zăpezile. Cam tot pe atunci, imediat după echinocţiul de primăvară, se mânca "peştele de Ziua Cucului"..., de fapt, nimic altceva decât peştele permis în post, de Buna Vestire, când, după tradiţia ortodoxă, e dezlegare. Din bălţile Dunării, pe tot parcursul, de la Mehedinţi până către Brăila şi Galaţi, pescarii prindeau în năvoadele lor crapi şi crăpceni, somni şi somotei, ca şi alţi peşti mai mărunţei.

Cei mai norocoşi, prin Balta Brăilei, prindeau acum şi scrumbii tinere - căci ştiut e că, în drumul lor către locul unde vor depune icrele, scrumbiile albastre de Dunăre nu fac decât să înoate fără timp de popas, cu gurile deschise şi flămânde, neatente la capcanele ce se ivesc în cale. Şansa pescarilor...! Că tot am pomenit despre plachia de crap - despre care deunăzi Gabriela Berechet, doctor în ştiinţele alimentaţiei, îmi spunea că, în ciuda numelui său cu inflexiuni greceşti, este un preparat românesc autentic - să vă dau şi o reţetă de demult.

Pe lângă crap - dar să fie de Dunăre -, mai ai nevoie de 7-8 roşii, suc de roşii (pregătit în casă, de preferat), 4-5 ardei graşi, 4 cepe, câţiva căţei de usturoi, un pahar de vin alb - nu strică nici niţică lămâie - şi pătrunjel verde şi fraged, din belşug, apoi sare, piper. Curăţat şi tăiat bucăţi, crapul se freacă cu sare. Ceapa se taie felii şi se înăbuşă în puţină apă, cu un strop de ulei.

Se adaugă ardeii (feliuţe), usturoiul tocat mărunt, roşiile descojite şi zdrobite cu furculiţa, vinul şi condimentele. Într-o tavă se pun mai întâi legumele, se aşază peştele deasupra şi se toarnă sucul de roşii. Se poate orna cu lămâie. Se dă tava la cuptor şi din când în cân