E generaţia celor care ascultau ABBA şi Beatles. Erau în floarea vârstei când comunismul a-nceput să le prindă-n chingi vieţile. Au apucat colectivizarea şi urmările ei. N-au fugit, deşi poate şi-ar fi dorit. Au rămas, au muncit şi au plătit. Acum, pensionarii României au chip doar în campaniile electorale. În rest, cei mai mulţi se bucură pentru 10 lei în plus la pensie şi pentru sticla de ulei, mânjită de culoare politică.

197.278. Un număr de anonimi, scoşi pe tuşă, care figurează în Dolj în registrele Casei de Pensii din Strada Kogălniceanu. Dintre aceştia, 165.000 câştigă, după zeci de ani de lucru, între 350 şi 1.000 de lei pe lună.

Să călătorească, aşa visau pe când îşi împărţeau timpul între sarcinile de serviciu şi efortul de a le asigura copiilor un „viitor“. Să se odihnească, sperau, după atâţia ani de muncă. Să se ocupe de ceea ce le era drag în tinereţe, însă pentru care n-au mai găsit vreme: pentru muzică, pentru grădinărit, pentru un curs de desen sau pur şi simplu să aibă grijă de ei. Nu se gândeau că abia vor avea bani pentru întreţinere, mâncare şi medicamente. Că guvernul ţării unde şi-au trăit aproape întreaga viaţă le aruncă, în preajma alegerilor, câte 10 sau 20 de lei în plus la pensie sau câte o găleată şi două sticle de ulei. Sau că, odată ieşiţi de pe piaţa activă a muncii, vor deveni bătrânii inutili şi incomozi pe care trebuie să-i susţină statul.

30 de zile pe lună

Cu cinci ani în urmă, Primăria Craiova le-a rezervat o încăpere în bazarul de pe Lipscani. Să fie acolo Clubul pensionarilor. „La-nceput, ne-am întâlnit, am jucat şah, table, rummy“, povesteşte Gheorghe Socoteanu, cel care s-a ocupat de club. A durat aproape un an. Acum, nu mai ştie aproape nimeni de locul acela. Nici cei de la Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor nu erau siguri dacă mai există. Peste 22.000 de oameni cotizează luna