Dincolo de toate implicaţiile sale pentru România de după 1989, cazul lui Cătălin Voicu ar putea figura în manualele de economie alternativă. El ilustrează un paradox favorit al noilor economişti, anume acela că în ţările subdezvoltate corupţia joacă un rol pozitiv. Celor care se îneacă auzind asta economiştii cu pricina le furnizează o explicaţie care, dacă nu este foarte convingătoare în termeni morali, are măcar avantajul de a fi coerentă. Corupţia e un lucru bun pentru ţările în curs de dezvoltare, spun ei. Funcţionarul sau politicianul corupt nu face în realitate altceva decât să redistribuie bogăţia şi bunăstarea naţiunii. Îşi construiesc vile, e drept, dar dau astfel de lucru (la negru) multor oameni, care la rândul lor apucă să-şi hrănească familiile, îşi trimit feciorii la universitate etc., ducând astfel la consolidarea claselor de mijloc. La urma urmei, aşa s-au făcut şi în America toţi Rockefellerii. Fără aceşti corupţi, nu s-ar construi în timp-record clasa de mijloc de care avem astăzi absolută nevoie. Corupţia asta are regulile ei, iar asemuirea cu Mafia e valabilă doar acolo unde putem compara regulile şi mecanismul. Corupţia autentică nu e haotică, ea implică un cod inflexibil, cu tarife cunoscute şi servicii cuantificabile. De aici şi obsesia nababilor cu cinstea şi cu credinţa. Cu toţii se mândresc cu fervoarea lor religioasă şi cu cinstea lor clanică, de taină, fără de care corupţia nu ar putea funcţiona, pentru că, dacă nu ai încredere în corupt, atunci mai bine te întorci totuşi către stat.
Însă corupţia în Europa de Est fostă comunistă e diferită prin natura ei de cea a ţărilor subdezvoltate, unde spun economiştii că ar fi benefică. Practic, toate ţările ieşite din comunism au asistat la aceeaşi împerechere incestuoasă dintre putere, aripa economică a serviciilor secrete şi organismele privatizării. Serviciile secrete au fost peste to
