Nu-s bisericoasă, nici măcar un pic. Mă duc la biserică de Înviere, ca tot creştinul, dar numai pentru că-mi place slujba cu mulţi oameni şi am senzaţia, aşa, cumva, că poate suntem, totuşi, buni, pioşi, miloşi, frumoşi. Nu suntem, că ne înghesuim şi acolo, babele vor să stea în faţă, creştinii se împing şi de înghiontesc şi odată am auzit şi un „Hai Rapidu’!” ca răspuns la Cristos A Înviat! Nu mai ştiu în ce an era, dar sper că Rapidu’ n-a luat nici Cupa nici Campionatul în anul ăla, ca să moară fanul de obidă şi ruşine, na! – honi soit qui mal y pense, normal!

Răfuială şi conştiinţă

Ultima dată când am simţit nevoia să intru într-o biserică a fost acum un an jumate, când tata era într-o ambulanţă la Bucureşti iar eu cu treabă spre Sibiu. Am vrut să intru în prima biserică de-asta ca să mă răfuiesc cu cineva. Sau Cineva, dacă preferaţi aşa. Să-i spun că tata mai are treabă aici, că na, poate nu ştie, se presupune că are grijă de mulţi oameni, şi să mi-l lase în pace, or else! N-am mai intrat, că prima biserică ieşită-n drumul spre Sibiu era… în renovare iar următoarea era închisă. Am ajuns abia la Sibiu, pe seară, în Catedrală, dar deja nu mai eram furioasă şi am făcut pace cu Cineva. De altfel, l-a şi salvat pe tata atunci, iar eu am început să cred timid în minuni.

Nu cred ca God e între pereţii mai mult sau mai puţin afumaţi, pictaţi, desenaţi, sfinţiţi şi pupaţi, un bătrân cu barbă şi toiag. Cred că e în fiecare dintre noi, exact atât cât îl lasă fiecare. Şi că, dincolo de lucruri inexplicabile, despre vom vorbi în alte rânduri, am putea să-i spunem chiar şi Conştiinţă – nu degeaba se zice că aceasta este „glasul lui Dumnezeu în om”.

Pre moarte călcând

Revenind, însă, ziceam că nu-s bigotă şi îmi asum asta. Dar eu, ieri, la Timişoara, am simţit nevoia să spun unui operator că piatra pe care se urcase ca să ia cadre mai bune era crip