Mă ridic, trec pe lângă măsuţă, apăs butonul, pun apa la fiert, două linguri de zahăr, parola, cinci de cafea.

Şi dă-i, şi luptă. Două mailuri de serviciu, chiar trei, ăla personal, şi sport, şi generale, facebook, twitter, messenger. Câteva ţigări mai târziu, duş şi ce o mai fi pe lângă. Ştiu clar când m-am apucat de fumat. Când am devenit dependentă de internet, habar n-am.

Dar trebuie să ştiu. Să văd. Să mă simt acolo. Nu sunt, de fapt, nicăieri. Deşi sunt mereu online pe messenger, vorbesc destul de rar cu feţele galbene şi multe din listă. Îi mângâi zilnic cu privirea, unora le şi zâmbesc, dar doar cu vreo 10 vorbesc constant. Deşi timp de luni întregi nu comunic cu ceilaţi o sută, mă alarmez când sunt offline. Înseamnă că-s bolnavi. Sau poate li s-a întâmplat ceva. Nu se poate să fii offline.

La fel cu facebook. Mă uit pe poze şi am senzaţia că am participat, că m-am lămurit ce au făcut prietenii de ultima dată când ne-au despărţit o masă sau un umăr. Dau like din când în gând, pe sistemul prost al lui “mă gândesc la tine”. Am dat add unui bărbat care mi s-a părut frumos, lui Brăduţ Florescu pentru că mi s-a părut interesant la cap şi am acceptat graţioasă prietenia câtorva necunoscuţi care păreau de viitor. Deci, i-am rezolvat şi pe aştia.

La jde bloguri aprob sau dezaprob în gândul meu şi mi se pare că ştiu exact. Nici nu mai contează ce. La un moment dat, mă şi implicasem emoţional. Umblam pe blogul unui anumit ca pe o stradă, în speranţa că îl voi întâlni. Nu venea niciodată. Cred că voia doar să-şi facă trafic din sentimente 2.0.

De mâine, sper să vă sun sau să vă văd. Şi să mă mai scutur de online, că-i cam rece.

Articol publicat şi pe Bistrohotev.

Aşa zice şi domnul de mai jos.

Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter

Mă ridic, trec pe lângă măsuţă, apăs butonul, pun apa la fiert, două linguri de zahăr,