Acest text mi-a parvenit pe mail, de pe o adresă nou-nouţă şi fără posibilitate de depistare. Nu ştiu cui îi aparţine, dar pentru că mi-a plăcut şi mailul sugera că am permisiunea autoarei, îl public. Sper să nu fie o greşeală:

A fost o dată ca niciodată, că de n-ar fi fost aş putea fi acuzată de calomnie, un faun. Jumate om, jumate ţap, ca orice faun, acesta umbla însă înfăşurat într-o mantie de fluturi vii. Fluturii băteau din aripi, iar faunul părea pentru ochii muritorilor de rând cea mai frumoasă fiinţă din lume, plutind în zecile de culori ale aripilor cu pudră de zbor.

Faunul îşi petrecea zilele bând nectar şi absint, în orgii dionisiace alături de ceilalţi fauni din crâng. Câteodată, când se plictiseau de atâta absint, fumau iarba magică a pădurii, care se găsea doar în cotloanele întunecate şi acaparate de licheni ale crângului. Atunci, bieţii săteni înspăimântaţi credeau că aud haitele înfometate de lupi urlând în pădure, când de fapt auzeau hohotele de râs ale faunilor ameţiţi.

Deoarece absintul nu se dă gratis nici măcar în pădure, faunul cânta la nai pe la răscruci pentru a-şi câştiga lichidul uşor tulburător. Cei care îl ascultau aflau din cântecele sale dulci-amare cum faunul răpeşte de la horă câte o ţărăncuţă care l-a fermecat cu tresărirea sânişorilor plini pe sub ie, cum o poartă în zbor prin pădure toată noaptea, doar pentru ca biata fată să se trezească a doua zi, ameţită şi singură, la rădăcina unui copac. Faunul mai povestea despre prinţese amăgite de mantia lui de fluturi care îşi lăsau uneori monotonia castelului doar pentru a simţi o dată sau de două ori beţia de culori şi zbor care îl înconjurau. Alte dăţi, chiar şi câte o zână diafană rătăcită în zbor prin pădure se oprea pentru a-i asculta cântecul mai amăgitor decât cel al sirenelor şi îşi împreuna aripile transparente de zână cu miile de aripi fluturii. Cel mai