Azi e rândul televiziunii publice. S-au dat Fondul Proprietatea, Filarmonica, energia, până şi sălile de sport. Televiziunea publică nu poate fi o excepţie de la regula generală a clientelismului politic. Dacă s-a ajuns aşa de târziu cu alocarea ei este doar pentru că dintr-o instituţie care făcea regi a ajuns o cenuşăreasă în noul peisaj al presei noastre, de dat mai la urmă şi la unii care nu pot ridica pretenţii prea mari: cu sub şapte la sută cotă de piaţă, TVR este marea perdantă a mediei publice din noile ţări membre. Peste tot încercările de a politiza televiziunea publică şi liberalizarea pieţei media s-au conjugat în sugrumarea audienţei canalelor publice, dar cu 7% la finele anului 2008 suntem performeri negativi absoluţi, e jumătate din cât au reuşit să păstreze bulgarii, lituanienii sau ungurii, un sfert din cât are televiziunea cehă şi nimic pe lângă cele 44% păstrate de televiziunea poloneză, deşi numărul de canale private concurente e comparabil. Căderea e dramatică din 2006 încoace, audienţa căzând la sub un sfert sub mandatul lui Alexandru Sassu.

Merită salvată televiziunea publică? Răspunsul este pozitiv. În marasmul presei de peste tot, în neîncrederea generală în politică şi lipsa de participare din ce în ce mai scăzută, toate studiile internaţionale arată că presa scrisă şi televiziunile publice nepolitizate (sau mai puţin politizate) sunt singurele care merită salvate. Oamenii care citesc ştiri în ziare de calitate şi urmăresc un canal ca BBC sunt cei mai democraţi, mai educaţi politic, cu alte cuvinte, cei mai buni cetăţeni. O democraţie poate trăi fără reality show-uri, fără tabloide şi fără talk-show-uri, dar nu poate trăi fără informaţie de calitate, fără o presă de discernământ.

A face din TVR din nou un organ de informare şi educaţie de calitate e însă foarte greu. Mai ales că partidele sunt întotdeauna pregătite să dea ce a