Ce-aţi făcut, domnul Dabija, de maşiniştii dumnevoastră primesc mai multe aplauze decât starurile din spectacol?
În scena meşteşugarilor, amatorii au succes pentru că sunt de fapt cei mai potriviţi să joace aceste roluri. Sigur că ne e drag de ei aşa cum ne e de copii sau de animăluţe. Ei vin dintr-o zonă mai naivă, iar noi, cu cât suntem mai profesionişti, cu atât ajungem să apreciem mai mult simplitatea. Noi, sofisticaţii, dragă Doamne, în căutarea purităţii. Dar la ei e o chestiune de adecvare. Numai un amator poate fi perfect în acele roluri. Un profesionist poate doar să simuleze, mai bine sau mai rău, dar rămâne, totuşi, simulare. La ei e natura pură. Şi cu natura nu te poţi pune.
Aţi aruncat o privire tandră asupra modului în care se face teatru la noi sau aţi vrut pur şi simplu să faceţi mişto?
Privirea mea s-a dorit tandră, într-adevăr. Dar sigur că în spatele fiecărui gest de tandreţe se ascunde şi ceva cumplit. Dragostea presupune o relaţie extrem de intimă. Nu e o acţiune ecologistă, gen, hai să ne-ngrijim de mediu. Tandreţea intervine când iubeşti foarte tare un om, un lucru, o profesie. Şi asta poate părea multora invaziv.
Deci, nu au motive de supărare colegii pe care i-aţi "citat"?
Nu, nici vorbă. Pot să fiu mult mai rău de atât. Şi mai exact.
Puteţi să vă şi obiectivaţi?
Dacă mă dau câţiva paşi în spate, da.
Şi cum vedeţi teatrul de la câţiva paşi distanţă?
Cu bune şi cu rele. Văd o imensă agitaţie şi mult zgomot care nu ştiu dacă nu vine cumva din dorinţa de a fi băgat în seamă, de a urla "sunt aici, priviţi-mă". Mulţi au impresia că dacă nu sunt vizibili nu există. Şi atunci preferă orice formă de promovare, provocând ei înşişi scandal, dacă e nevoie.
"Ei" fiind cine?
Uite, de pildă, Andrei Şerban face adesea exerciţiul ăsta. Îi vine poate din experienţa occidentală. Până la urmă e vorb
