S-a scris atat despre lungmetrajul de debut al lui Florin Serban, premiat la Berlin, incat romanii au probabil impresia ca e ca si cum l-ar fi vazut deja. S-a strans si de un inventar al criticilor - aduse de cei care, normal, nu au vazut filmul a carui premiera e pe 26 martie: iarasi saracie, iar tigani care sa impresioneze juriile festivalurilor, minimalism naspa, asteptam filme despre o Romanie normala, peliculele romanesti premiate in afara sunt niste porcarii. Chiar asa, de ce ati mai vedea filmul?

Nu e un patriotism de doi lei, dar banii pe care i-ati da pe bilet (in loc sa luati filmul de pe net) ar fi o contributie modesta, dar personala la productia unui alt film care peste un an, doi ar putea lua un alt premiu important. Sau, mai bine, ati contribui la finantarea „unui film normal despre o Romanie normala”, in care imaginea sa fie „frumoasa”, sunetul clar, subiectul usor - e adevarat, piata duce lipsa de astfel de filme. Dovada ca cereti lejeritate unor filme care nu isi propun asta, la fel cum cereti reteta americana (mai ales cadre scurte!) de la niste cineasti care au cu totul alt stil. De ce as cere de la „La dolce vita” sa fie „Jandarmul si extraterestrii” sau „The Hurt Locker”?

Vezi trailerul fimului:

Dar nu asa vroiam sa incep. „Eu cand vreau sa fluier, fluier” merita vazut macar pentru faptul ca a fost facut cu sinceritate si cu o ostentativa (!) lipsa de ostentatie. Ma indoiesc profund ca regizorul Florin Serban si producatorii Daniel si Catalin Mitulescu nu si-au dat seama ca subiectul e sinucigas pentru salile din Romania. Nu stiau ca o comedie cu Mos Craciun vinde mai multe bilete? In alta ordine de idei, cat de fraieri ar putea sa mai fie occidentalii incat sa vibreze azi la filme romanesti cu si despre detinuti sau, in general, la „mizerabilismul” romanesc incat sa premieze niste filme doar pe baz