Iubite de cei care le folosesc afectiv şi detestate de cei care le găsesc o „prosteală“, diminutivele apar şi dispar după bunul plac al utilizatorilor, pentru că nu există reguli stricte. Unii le-au moştenit din familie, alţii au început să vorbească despre „puişor“ şi „pisicuţă“ când au devenit iubiţi şi despre „picioruş“ şi „pătuţ“ când au ajuns părinţi.

Teodorina Brumariu i-a alintat pe cei dragi cu „puişor" şi „iubiţică" de când se ştie. Şi-a dat seama că foloseşte mai multe diminutive decât cei din jur de-abia cu câţiva ani în urmă, când nepoata ei a început s-o corecteze. Dar doamnei Brumariu, acum în vârstă de 85 de ani, îi face plăcere să-i spună nepoatei „scumpico", „frumuşico", „drăguţico" sau „elegănţico" şi să pregătească „ciorbiţă, tocăniţă, sărmăluţe, fripturică şi cartofiori".

Citiţi şi:

De ce avem nevoie de semnele diacritice

Antidot pentru greşeli de exprimare

„Sunt o fire veselă, optimistă, înclin mai mult spre partea frumoasă a vieţii, probabil de acolo mi se trage", explică Teodorina Brumariu. I se pare că astfel trece mai uşor peste necazuri şi a observat că le face viaţa mai frumoasă celor dragi, măcar cât durează conversaţia.

PATUL devine „PĂTUŢ"

Diminutivele au intrat în viaţa Alinei Fekete - care n-a fost niciodată genul care bea „cafeluţă", mănâncă „ciorbiţă" şi trimite „pupici" - acum un an, o lună, două săptămâni şi şase zile. Atunci a devenit mamă şi lumea copilului ei s-a dovedit prea mică pentru a fi exprimată în cuvinte fără sufixele „uţă", „el", „ică", „aş".

„E cam greu să spun că odrasla mea, de 70 de centimetri în total, are degete la picioare, când ele sunt «degeţele». Şi nu are dinţi, ci «dinţişori», iar ăla cu singuranţă nu este pat, ci «pătuţ». Cu greu pot să spun că are urechi şi nu «urechiuşe» şi, probabil că, dacă ar mânca cu o lingură ar avea mari probleme", povestea