O întreagă retorică anticorupție sună deja a gol de zeci de ani. Clișee despre natura poporului român, despre ravagiile comunismului prin creierele noastre, despre cum suntem natural înclinați către șpagă și altele. E puțin altfel.
articolul de săptămîna asta din Money Express
Șpaga nu vine doar pentru obținerea unei poziții privilegiate, ci și pentru scurtcircuitarea birocrației. Cu alte cuvinte, un număr copleșitor de cetățeni români dau șpagă pentru a accelera procese greoaie cu acte, proceduri. Suplinesc cu bani deficiențele sistemului. Definiția clasică a șpăgii este că încerci să obții foloase necuvenite. Numai că, atunci când se dă șpagă ca să obții foloase cuvenite, lucrurile se schimbă puțin. Sau ar trebui să se schimbe în filozofia noastră despre noi înșine.
O să dau cel mai simplu exemplu. Poliția rutieră a achiziționat radare performante. Nimic mai normal. Numai că efectele secundare sunt mai mult decât interesante. Se fac blocaje mult mai ușor. Pe drumul înspre Moldova, dotat cu o bandă și jumătate pe sens, se mergea destul de bine în afara localităților. Când ești luat cu radarul la sânge, limita de viteză devine sfântă. Iar de aici consecința e simplă: aglomerație și mai mult timp pierdut ca atunci când puteai merge ceva mai tare. Era o ilegalitate implicită: se lăsa la atitudinea șoferului dacă o „calcă“ puțin, cât să‑i iasă o depășire; tot pe capul șoferului atârna și responsabilitatea de a nu‑și risca viața. Polițiștii vor să ne țină bine în frâu, să nu ne lase să riscăm nimic.
Dar atunci când nu riști nimic pe șoselele proaste, pe termen lung, te poți îmbolnăvi de nervi. Este interesantă măsura statului de a reglementa strict circulația atunci când drumurile te îndeamnă aproape natural la haos. Cu alte cuvinte, atunci când ai pierdut bătălia pe infrastructură, intri tare în cetățean, cu legea în mână. Exagerez intenț
