Despre Nicolae Manea mi-aş fi dorit să scriu in cu totul altfel de imprejurări decat cele de acum, cand cuvintele au inceput să-mi pară nu doar lipsite de sens, ci pur şi simplu neavenite, triviale chiar cată vreme se văd constrinse, in virtutea unor convenţii oarecare, să poarte cu ele fiorul ireversibilului, inevitabilele rezonanţe funebre ale lucrurilor ce nu mai sunt.
Mărturisesc că niciodată nu mi s-a intamplat să ezit atat ca in cazul de faţă, şi nici in clipa aceasta nu sunt convins de utilitatea reverenţelor postume, la care Nic (aşa ii plăcea să se recomande, cu familiaritate şi căldură, dar şi dintr-o sacră oroare faţă de protocol) n-ar fi consimţit nici in ruptul capului. Era un om tanăr chiar şi atunci cand nu mai era de mult tanăr, iar cine avea norocul de a-i sta prin preajmă invăţa repede lecţia gestului firesc, degajat, şi a dialogului sincer, lipsit de ipocrizie, care-i indeamnă pe oameni să-şi vorbească deschis, dincolo de orice formă de egoism ori de vanitate meschină.
Nimic nu i se părea mai de preţ ca libertatea. Semăna in multe privinţe cu Moţu Pittiş şi mi-l imaginam ades recitind versurile celebrului hit lansat de "Pasărea Colibri" - "Nu contează cat de lung am părul etc." -, ca o sfidare la adresa nu atat a burghezului imbecilizat (relicvă din alte lumi), cat a capetelor pătrate de activişti sau de bieţi proletari cu frică de partid şi de Dumnezeu. Imi vorbea mereu de anii studenţiei, cu prieteni unul şi unul, cu nopţi petrecute la redacţie la "Alma Mater", cu recitaluri de poezie şi muzică bună, de la Beatles şi Jimi Hendrix la Led Zeppelin, Jethro Tull sau Pink Floyd, cele mai teribile trupe de atunci (şi dintotdeauna, ar adăuga cunoscătorii).
De la Nic am aflat de moda hippy, a pletelor şi a pantalonilor evazaţi, de frumuseţea boemei literare de altădată, cu mancare pe blat, călătorii, chiul de la orele plicticoase, dar
