Există cîteva constante Camus despre care s-a vorbit mai puţin sau deformat. Înainte de 1990, Camus era strict doar un „scriitor“ – autor de romane, nuvele, piese de teatru şi eseu filozofic. Acum, în România vulgatei anticomuniste, este un moderat antistîngist. Nu strică, aşa stînd lucrurile, să zăbovim asupra lui pornind de la propriile sale luări de poziţii. Albert Camus e un singuratic. Îi plăcea să fie singur, dar cînd scria, o făcea mereu pentru cei mai mulţi. Primul paradox: un solitar care iubeşte muncitorii. Maeştri. Camus este un mare pascalian. Citiţi: „Literatură. A nu avea încredere în acest cuvînt. A nu-l pronunţa prea repede. Dacă am înlătura literatura din textele marilor scriitori, am înlătura probabil ceea ce le este mai personal. Literatură = nostalgie. Omul superior al lui Nietzsche, prăpastia la Dostoievski, actul gratuit la Gide etc. etc.“ (Carnete II, Caiet IV, august 1942). „Pascal, cel mai mare dintre toţi, ieri şi astăzi“. (Carnete III, Caiet VIII, 1956). Pascal spune da, Nietzsche spune nu. Între ei, Camus a încercat să-şi ţină echilibrul în plină Istorie. Istorie şi poetică. Nu-l poţi înţelege dacă nu-i legi scrierile de istoria europeană pe care a trăit-o: „Un eseu despre Franţa, mulţi ani de acum încolo, nu va putea trece cu vederea referinţa la epoca de azi“ (Caiet IV). Era în 1942. De asta Camus nu e un mare filozof. Pentru că niciodată n-a putut scrie în afara realităţii istorice: război şi dictatură. Totul începe în Algeria, desigur. Şi continuă la Paris. Oricît de mult ar fi iubit Camus natura, şi poate cu atît mai mult cu cît îl admira pe Nietzsche, istoria contemporană este cea care i-a conferit identitatea intelectuală. Estetica camusiană este o morală a scriiturii. În Omul revoltat, există un capitol numit „Revoltă şi stil“ (urmat de „Creaţie şi revoluţie“). Pariez că Barthes nu citise doar Străinul atunci cînd şi-a reda