Domnule Patrick Bouchain, numele dumneavoastră a devenit deja sinonim cu o revoluţie în concepţia arhitecturală. Aţi regîndit arhitectura, dîndu-i o dimensiunecreativă, interactivă, umanistă. Printre altele, v-aţi implicat în reabilitarea clădirilor industriale abandonate (Le Lieu Unique, Le Magasin de Grenoble, La Condition Publique à Roubaix, ca să nu citez decît cîteva dintre lucrările dumneavoastră). Reabilitare nu înseamnă, în accepţia dumneavoastră, o simplă restaurare, ci învestirea cu un nou sens a vechilor clădiri lăsate în paragină. Cum reuşiţi să ţineţi echilibrul între memoria locurilor şi noua lor utilizare? În primul rînd, eu nu creez o arhitectură pentru cineva pe care nu-l cunosc. În ce priveşte cele trei locuri despre care vorbeaţi, tot ceea ce-am făcut a fostpentru o persoană anume, care mi-a cerut ceva. Deseori, în arhitectură, persoana se confundă cu un proiect scris, însă nu există dialog între proiectul scris şi arhitect. Eu creez întodeauna pentru cineva, în felul acesta se elimină unul dintre lucrurile foarte complexe în arhitectură, care este reprezentarea. Nu am nevoie să desenez ceea ce urmează să fac, eu povestesc. Desenez pentru mine, dar nu-mi arăt niciodată desenele, pentru că este ceva ireprezentabil.De aceea, prefer să transform o arhitectură existentă. Nu-mi place termenul „reabilitare“, pentru că asta presupune să redai ceea ce o clădire te determină să redai, prefer termenul de „transformare“. De obicei, lucrurile stau aşa: dumneavoastră sînteţi utilizatorul, eu sînt constructorul, iar clădirea e acolo. Cu o uzină, nu-i la fel. O uzină nu vorbeşte, e ca un animal. Dacă ar trebui să construiesc un grajd, calul nu vorbeşte. Îl privesc şi atunci ştiu ce am de făcut. Deci, eu sînt acolo şi clădirea este acolo, iar eu dialoghez cu ea: ce păstrez, ce elimin, ce este economic, ce e frumos. O clădire deja construită are o reprezentar