Două sunt, înrudite doar prin bunăvoinţa metaforei, înţelesurile pe care le acoperă acest plural. Steaua, si stela. Scrisul în stele are, asadar, si nease-zarea capricioasă a dorinţelor hotărâte în altă parte, si încremenirea solemnă a însemnelor lapidare.

Deopotrivă luciul începutului de destin şi-acela al pietrei de căpătâi fac tâlcul Poeme-lor într-un vers, pe care Ion Pillat le publică în 1936 la Cartea Românească. Fuseseră scrise, spune colofonul exemplarului 58, pe care-l am în faţă, în iarna anului dinainte.

O simplă cochetare cu limita, după destule volume de poezie, ar putea fi această curtare a esenţialului. Pe care autorul ei o explică, prea mult, în prefaţă: „un singur vers, născut şi nu făcut, purtat ani de zile, adesea inconştient, filtrând poate ani de patimi, rezumând în el versuri multe, nescrise, şi atâtea feţe şi locuri - să ne poată reda taina călătoare a poeziei redusă la unica ei bogăţie de a fi goală şi eternă." O perlă, care eliberează, într-o cămaşă fragilă şi bine economisită, o veche sâcâială. Un emisar al libertăţilor nepuse pe hârtie, al poemelor bănuite, e acest vers dintâi sau, la fel de bine, din urmă. Nu cred că Ion Pillat scotoceşte, asemeni unor împătimiţi mateini, căutători de ritmuri perfecte, prin câteva duzini de versuri inegale, împărţite în strofe, ca să-l găsească pe cel care sună deosebit, ale cărui oase pot să ducă toată stiva de închipuiri care-l completează. Mai degrabă, cercetează norocul, care se lasă greu, de-a începe sau de-a isprăvi o poezie într-un chip inspirat. Când se întâmplă, potriveala aceasta face restul de prisos. Şi-atunci, decizia de a o culege ca pe-o spumă, în chip de poem în sine, e cum nu se poate mai firească.

Probabil că poetul lor şi-ar fi dorit să aibă, aceste versuri răzleţite într-o carte cu alburi generoase, proaspăta incandescenţă a cuvintelor dat