Într-un slow motion alb-negru, pe muzică de Handel, El (Willem Dafoe) şi Ea (Charlotte Gainsbourg) fac dragoste cu frămantări pasionale, într-o acurateţe vizualǎ de neînchipuit. O scurtǎ secvenţă hardcore anunţǎ şocul ce va să vie. Şi vine! La fereastră, băieţelul celor doi – un copil blond, angelic-, este absorbit de planarea lentă a fulgilor de zăpadă. Copilul le urmează traiectoria, într-o cădere fatală, simbolică, echivalentă cu cea în păcat a părinţilor.

Aşa începe prologul din “Antichrist”, anunţat în stil “Dogma”, scris de mană, cu creion de colorat, pe o bucată de carton.

Mama plonjează într-o depresie paroxistică şi rǎmane pe patul de spital o lună. El (terapeut de meserie) îşi asumă rolul de a o vindeca, cu metode psihanalitice profunde şi aspre, lipsite de compromisuri. Cheia vindecării, decide El, stă în stingera celei mai acute frici, nu în medicaţie. Urmează momente de hipnozǎ şi psihanaliză. Vocea lui Dafoe este atotputernică, protectoare şi poruncitoare în acelaşi timp.

Cei doi pleacă la cabana din pădurea Edenului, un spaţiu natural nepămantean de frumos, fermecător şi tenebrous totodată.

Numai că “Edenul” le este ostil, iar ei pierd controlul asupra propriilor minţi. Sunt prinşi în capcană şi sunt singuri. Filmul se afundă într-un delir absurd şi violent, în timp ce relaţia dintre El şi Ea mistuie repede mai multe etape de agresivitate şi împacare, pentru ca apoi ciclul să revinǎ cu mai multă violenţă, de cele mai multe ori explicită.

“Antichrist” are momente în care oroarea este transgresivă. von Trier ne răneşte cu automutilǎri şocante şi, mai spre final, cu o tortură medievală trasă de păr. Este una din explicaţiile pe care o am pentru criticile maliţioase, date cu emfaza de câţiva jurnalişti de pe la cotidienele noastre naţionale în perioada lansării filmului, la Cannes.

Segmentat în patru capitole: “Pain