Cântec de leagăn
Mi-au poruncit: mergi cu noi la biserică duminică de duminică. M-am dus şi mi-am pierdut credinţa. Mi-au poruncit: mergi cu noi la arat, la semănat, la cules. M-am dus, dar aveam două mâini stângi. Hai, du-te şi tu la horă cum fac toţi copiii de vârsta ta. M-am dus şi am căzut la primul dans. Doamne, Dumnezeule, ne-ai făcut de ruşine, ai rămas repetent. Nici un prost de la noi n-a rămas repetent într-a şasea. Am rămas pentru că eu citeam romane, iar doamna m-a ascultat tot anul doar la gramatică. Ai grijă, ai mare grijă când te duci la facultate, nefericitule, şi nu ne face casa de ruşine. Şi m-am dus şi le-am făcut-o. Măcar ca profesor adu-ne puţin noroc. Am fost şi profesor, dar, vai, norocul m-a ocolit! Mă, da tu nu eşti în stare nici măcar să te însori ca lumea? Pesemne că nu, de vreme ce am divorţat. Dar credinţă ai dobândit? Mai puţină decât aş fi avut nevoie. Poate bani, că toată lumea după Revo? Încă nu, nici bani. Păi atunci la ce-ai mai fugit la Bucureşti? Să repar ce se mai putea repara.
Mai zi-ne o minciună de-a ta că poate te credem.
Păi uite că de data asta câştig un puhoi de bani, la douăzeci şi şapte mă însor şi sunt fericit, la douăşcinci devin un profesor ca nimeni altul, nici vorbă să mai rămân repetent în clasa a şasea, uite că la câmp muncesc cu stânga la fel de cu spor ca şi cu dreapta, în clasa a doua dansez ca toţi cei de-o vârstă cu mine, la şase ani merg la biserică şi mă rog cum nu m-am mai rugat vreodată, în leagăn sunt fericit şi cuminte şi cu încă puţin efort pot repara toată această viaţă care a pornit atât de prost.
■ Ioan Es. Pop
când eram mic,
visam să fiu si mai mic.
i
mai mic decât masa, mai mic decât scaunul, mai mic decât cizmele mari ale tatălui. cât un cartof, atâta mă visam. pentru că primăvara pe carto
