Biografia şi bibliografia poetului Nicolae Labiş (n.1935- m.1956) conţin, încă, unele necunoscute care se cer a fi elucidate spre a întregi imaginea unui tânar, foarte tânar scriitor, în jurul căruia s-a creat o sumă de legende, mai durabile decât realitatea, ce au menirea să deruteze demersul investigaţiilor biografice şi chiar evaluarea estetică a operei.

Cercetările de natură pozitivistă întreprinse, în timp, de Gheorghe Tomozei1, Nicolae Cârlan2 şi, mai de curând, de Mircea Coloşenco3, au contribuit, esenţial, la întregirea profilului biografic şi, desigur, la augmentarea operei literare fără, însă, a modifica opiniile critice rostite cu autoritate de istorici şi critici literari, începând cu G. Că-linescu şi încheind cu Daniel Dimitriu.

Dispariţia fizică a poetului Nicolae Labiş, în condiţii insuficient clarificate până azi, a determinat pe unii dintre apropiaţii săi, graţie şi cumplitelor vremuri în care trăiau, să se retragă, să se izoleze şi, mai ales, să tacă. O tăcere, încă de la început, suspectă, apăsătoare şi insuportabilă.

Recent am descoperit într-o arhivă particulară din Bucureşti câteva manuscrise ale lui Nicolae Labiş, necunoscute până acum, care completează în chip fericit moştenirea literară a „acestui meteor", ce invită la noi lecturi, la noi incizii şi, de ce nu, la alte

reevaluări estetice.

Revelatoare mi se pare poezia Dealul roşu prin imaginile pe care ni le propune şi prin evocarea celor trei cimitire care adăpostesc ostaşi români şi germani ce s-au confruntat în ultimul cataclism mondial.

Poetul, care a trăit drama războiului, cu întreaga sa familie, e profund emoţionat de uitarea incalificabilă, la doar unsprezece ani, a celor „nemaiîntorşi din lupte" şi care aşteaptă un semn de la cei care au fost spectatori reci şi motivaţi ai războiului.

Impresionea