Olandezul zburător – sau Vasul fantomă, cum spun francezii – este prima partitură lirică wagneriană care a rămas în istoria muzicii cu statut de capodoperă. Premiera a avut loc la data de 2 ianuarie 1843, la Dresda, sub bagheta compozitorului. Celebra soprană Wilhelmine Schröder-Devrient a fost Senta şi, totuşi, partitura a trăit un eşec lamentabil. Timpul a reparat însă regretabila greşeală. Pentru prima oară, în Olandezul zburător, universul muzical şi poetic wagnerian este clar conturat, chiar dacă mai există pagini de certă influenţă lirică italiană, romantic germană sau grand opéra franceză. Compozitorul foloseşte una dintre temele majore ale Romantismului, care îl va preocupa pe tot parcursul vieţii, marcîndu-i profund creaţia. Este tema dragostei care mîntuieşte, a iubirii sincere care îl salvează pe păcătos.

Orchestra Olandezului capătă un rol principal şi dimensiuni uriaşe. Scriitura simfonică, impresionantă, amplă şi detaliată, împleteşte laitmotive uşor de recunoscut. O partitură instrumentală de amplitudine simfonică, depăşind mult cadrul consacrat al unui teatru muzical. Personajul Olandezului, tragic, în esenţa lui, ca şi personajul Sentei – exaltată, extatică, transfigurată prin aspiraţia ei spre absolut –, se încadrează, prin forţa lor de a trăi la intensitate maximă pasiuni supraomeneşti, în galeria marilor figuri ale teatrului liric din toate timpurile. Orchestră şi voci de excepţie, un dirijor experimentat şi profund, un cor foarte bun, regizor cu imaginaţie bogată şi scenograf inspirat – iată marile provocări ce se ridică în faţa celor care doresc să ofere astăzi publicului românesc o nouă versiune a Olandezului zburător. De fapt, ceea ce am putut vedea şi asculta, în zilele de 20 şi 21 martie, pe scena Operei Naţionale Bucureşti nu este o premieră reală, ci o reluare a unei montări realizate în urmă cu zece ani. Regia (Beatric