În haos şi euforie a început primăvara lui 1990. Fără Ceauşeşti - credeau oamenii încă - belşugul şi fericirea vor veni de la sine. "Noua nomenklatură" îşi pregătise însă startul. Cu rezervele din vistieria naţională topite deja, dar încurajaţi de "ajutoare", guvernanţii au recurs la împrumuturi. Despre strategia şi modelele viitorului se vorbea cu timiditate. În discursul public din primăvara lui 1990, cuvintele tranziţie şi postcomunism nu apăruseră.
STARTUL "NOII NOMENKLATURI"
Într-un studiu exhaustiv dedicat post-comunismului, Leslie Holmes (1997) atribuie termenului paternitatea lui Z. Brzezinski. Fostul consilier pentru problemele Europei Răsăritene al preşedinţilor J. F. Kennedy şi L. Johnson l-a folosit prima dată în 1989. "Postcomunismul - prezisese el -, va fi doar un sistem în care «comuniştii» autodeclaraţi pur şi simplu nu iau în serios doctrina comunistă ca ghid pentru politica socială". Definiţia lui, observă Holmes, sugerează că tocmai comuniştii se vor debarasa de teoriile şi practicile marxist-leniniste şi că tot ei vor continua să conducă în postcomunism. În semnificaţiile termenului, clare sunt distrugerea şi abandonarea, nu şi adoptarea sau construcţia a ceva precis.
În primăvara lui '90, şi elitele româneşti îşi vopseau noile flamuri pentru turnirul puterii. Peste cinci ani, A. Soljeniţîn îi identifica în genitorii noii clase politice pe foştii ştabi din partid, economie, armată şi servicii speciale. "Nomenklatura comunistă a ştiut să se descurce, să se adapteze, să se transforme perfect în «democraţi», a sesizat Soljeniţîn (1994).
Băieţii de bani gata, «odraslele de aur» ale nomenklaturii, răsfăţaţii privilegiilor facultăţilor comuniste, fie că au preluat direct frâiele conducerii ţării, fie că au luat drumul Americii, cea pe care părinţii lor nu conteneau să o blesteme (...). Alţii, nu puţini, îşi pr
