Aurelia Mocanu, Criza clastică, Editura Printech
Nu-mi mai amintesc, in amănunţime, cum a ajuns Harun* s-o pună pe Darr, pupăza vorbitoare, in plic, dar ştiu că, imediat după ce a făcut asta, la sfârşitul călătoriei sale fantastice in căutarea Mării de poveşti, timpul s-a urnit iar din loc, ceasurile au inceput din nou să meargă, iar Harun şi-a dat seama că era ziua lui. In oraşul cel trist in care locuia Harun, la ţărmul unei mări indurerate, plină de "peştiposaci", lucrurile o luaseră şi mai tare razna atunci când Rashid, tatăl său, incetase să mai spună poveşti. Erau poveşti de toate soiurile, poveşti minunate, poveşti cu cap şi coadă sau istorii fără nicio noimă, toate nişte născociri care nici măcar nu erau adevărate. Fără ele, insă, timpul rămânea nemişcat, viaţa devenea searbădă, iar oamenii nici nu mai aveau o zi de naştere, pentru că, fără poveşti, degeaba se mai născuseră.
In această convingere stăruie dintotdeauna Aurelia Mocanu. Nu ştiu dacă broderia de poveşti in care s-a invăluit şi in care merge infăşată pe stradă i se trage de la tristeţea oraşului in care locuieşte sau de la numeroşii criticiposaci care il umplu, dar ea, in lipsa basmelor, pare că se ofileşte. Ea naşte poveşti sau le provoacă, unelteşte intâlniri intre oameni, urzeşte poveşti cu sau fără cuvinte, surprinzătoare, incitante, amăgitoare şi intotdeauna uluite in faţa frumuseţii acestei lumi. Una dintre primele ei poveşti de succes e un volum de versuri, "Ibrişim" (Premiul ASPRO, 2001), in care toarce iţe de proză poematică fină, din specia orfevreriilor lui Francis Ponge: "Prelung, intunecos şi murdar, un hoit de delfin euxin se crapă ca interiorul unei mandoline vechi, căzute pe lespezi. Beluga albă, Grindelul cel agitat: şefi de triburi de delfini ce veghează primordiali oceanul. Nu dorm vreodată, ca şi ceilalţi Mari ai apelor, rechinii. Ferocii trebuie să-şi vântu
