Limba vorbită îsi reface permanent, din materiale noi, instrumentele necesare: prepoziţii, adverbe, mărci de superlativ, conectori de diverse tipuri.

Împrumuturi sau creaţii recente intră în tipare mai vechi, nu pentru că ar fi nevoie să se umple vreun gol, ci pur şi simplu dintr-o tendinţă de reînnoire a inventarului existent. Există în română destul de multe adverbe şi locuţiuni adverbiale care indică desfăşurarea continuă a unui proces sau a unei activităţi. Unele sunt vechi şi populare: mereu, întruna, fără încetare, fără întrerupere, fără oprire, neîncetat; câteva au ieşit din uzul curent, căpătând o notă arhaică şi de preţiozitate: necontenit, necurmat. Mai noi, standard, sunt permanent, în permanenţă şi încontinuu. Desigur, în funcţie de sensul aspectual al verbului, ideea de „continuitate" poate avea actualizări diferite: descriind starea egală cu sine (deschis permanent) sau actul care se repetă într-un anume interval (clipeşte întruna). De altminteri, nu toate cvasi-sinonimele de mai sus se pot substitui în orice context (din raţiuni semantice şi stilistice, nu spunem nici deschis necontenit, nici sughiţă permanent...).

Adverbul încontinuu s-a fixat ca formă sudată (singura pe care o acceptă Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic - DOOM2). În 1940, Dicţionarul Academiei (Dicţionarul limbii române, Tomul I, Litera C) îl înregistra cu elementele componente încă separate grafic -în continuu ca variantă la forma adverbială fără prepoziţie continuu („Am venit continuu de am aprobat", T. Maiorescu). Există şi o variantă neacceptată de norme (încontinuu), înregistrată totuşi de unele dicţionare actuale. Încontinuu are avantajul de a se potrivi în foarte multe contexte, cu diferite tipuri de verbe; cunoaşte totuşi oscilaţii de scriere şi dificultăţi de pronunţare (finala sa ar trebui rostită, potrivit normelor, cu hiat: u-u) care