Stockholmul a devenit la începutul acestui an solar un oraş înzăpezit şi eu mă văd înaintând dimineaţa prin ninsoare, cu toată oboseala acumulată în doi ani în care m-am mutat de două ori, cu dorinţa de viaţă scăzută şi totuşi realizând ce aveam de realizat: un roman în suedeză şi al cincilea jurnal în româneşte, între-bându-mă cum a fost posibil să fac imposibilul.

Totuşi, ştiam că există în toţi oamenii ceva care rezistă urii semenilor, o ură venind din invidia socială. Cert, mărul individual e altfel decât mărul ştiinţei. In mărul individual fiecare parte a fiinţei are o memorie aparte - chipurile îmi povestesc când merg o saga în care apare şi bătrânul cetăţean roman de mare faimă, Cicero, care îmi spune că memoria e o cameră plină de comori unde se păstrează totul de când am supravieţuit morţii prenatale, şi dacă n-aş avea memoria, viaţa ar fi fost făcută din clipe fără legătură între ele şi n-aş putea comunica cu alţi oameni şi nici nu mi-aş aminti de ce am spus şi nici măcar cine sunt.

Toate aste m-au pus în mişcare alertă pe drum spre Institutul Cultural Român, acolo unde Kjell Espmark, coleg de generaţie şi de Academie cu Birgitta Trotzig, va fi sărbătorit pentru 80 de ani de viaţă şi continuă fidelitate pentru limba suedeză şi forma ei cea mai elevată, poezia - şi unde va fi prezentat de criticul Ulf Eriksson, care va conversa cu el despre arta scrisului. Bună ocazie de a aminti cititorilor că poetul sărbătorit e un mare prieten al României, ca mulţi scriitori suedezi, unii membri ai Akademiei. Pe Kjell Espmark l-am cunoscut din timpul când Artur Lundkvist era preşedintele Akademiei. Kjell, fiind mai tânăr decât Artur, îşi scria cele 33 de cărţi şi conversa prin scrisori cu René despre Premiul Nobel şi posibilitatea ca un poet român ca Nichita Stănescu, căruia René îi publicase două cărţi de poezie prefaţate de Artur - prim