Asa-numiţii formalişti ruşi au înlocuit în studiul „evoluţiei" istorice a literaturii criteriul biologic al „vârstelor", generaţiilor ori secolelor, cu unul aşa-zicând social-politic, al „centrului" şi al „marginii".

Altfel spus, într-o epocă există fenomene culturale centrale şi fenomele culturale marginale. Primele dau nivelul standard. Ele sunt anumite genuri, specii, concepţii, tehnici, limbaje ş.a. „Evoluţia" se face prin schimbarea standardelor: mereu alte fenomene reprezintă centrul dominant al tabloului, respectiv periferia.

Aplicând criteriul la literatura română, observăm că fiecare epocă are acest dublu nivel. De exemplu, în anii '40-'80 ai secolului XIX, romantismul are, ca elemente dominante, proza non-ficţională (relatarea de călătorie, jurnalul intim, corespondenţa, eseul etc.) şi o poezie eterogenă (lirică, epică, didactică etc.). Nuvela şi romanul sunt considerate în epocă specii inferioare. „Romanul n-are nume bun", afirma un scriitor paşoptist. Nici unul dintre paşoptişti nu reuşeşte, de altfel, să încheie un roman, nici Ghica, nici Kogălniceanu. Iar în nuvelă e de remarcat doar Negruzzi. Deceniile următoare vin cu o importantă schimbare de standard. În proză, nuvela şi romanul ocupă - romanul pentru mult timp - centrul tabloului (Duiliu Zamfirescu, Slavici,

Galaction, Agârbiceanu), iar speciile publicistice sunt, pentru prima oară, valorificate literar (Caragiale). Poezia lirică începe să absoarbă celelalte specii de poezie. Teatrul, care nu jucase nici pe departe în romantismul nostru rolul jucat în cel francez, iese şi el în avanscenă.

Iată şi un exemplu interesant care priveşte concepţia literară. Odată apus junimismul, prin anii '90 ai secolului XIX, îşi face apariţia o puternică tendinţă naţională. Ultimii ani ai secolului şi primii ai celui de după el abandonează clasicismul (în fond, un