După 15 romane în care a descurcat intrigi abil încurcate în prealabil şi a jonglat cu formule literare extravagante, străduindu-se să-şi convingă cititorii că trăiesc într-o lume cu dedesubturi deliberat tăinuite şi în care nimic nu e ceea ce pare a fi, Don DeLillo nu mai are nevoie să-şi demonstreze aptitudinea de a construi edificii epice.
Şi nici măcar pe aceea de a le dărâma, deoarece a recurs (demonstrativ sau nu) şi la deconstrucţie, jucându-se de-a dilatarea monstră a timpului şi a fost, de asemenea, autorul romanului Zgomot alb, studiat azi în universităţi ca prototip al postmodernismului american. A decis, aşadar, să-şi permită luxul de a prezenta drept roman un text de dimensiunile unei nuvele conţinând meditaţii şi digresiuni despre câteva dintre marotele lui din totdeauna, cum ar fi ideea (bizară pentru un narator atât de înzestrat, de prolific şi mai ales de pedant în materie de şlefuire a expresiei) că viaţa nu încape în cuvinte, că orice încercare de a-i înţelege substanţa, sensurile şi de a le face cunoscute şi altora prin descrieri este sortită eşecului. Sau cum sunt cinematografia (deseori prezentă în scrierile lui), filosofarea, critica de artă.
Ultima lui carte, Point Omega (Scribner, 2010), are 117 pagini (numerotarea incluzând şi paginie albe) în care nu se întâmplă apoape nimic, iar primul capitol începe cu propoziţia „Viaţa adevărată nu este reductibilă la vorbe spuse sau scrise vreodată de cineva". Subiectul anunţat este realizarea unui film care, însă, nu se va mai face. Proiectul de film, alt film văzut de cele două personaje în condiţii speciale şi un al treilea film creat de unul dintre ele sunt discutate însă îndelung.
De fapt este vorba nu despre cinematograf, ci despre timp. Don DeLillo ne ceartă pentru că ne-am deprins să trăim atât de repede, încât nici nu apucăm să trăim cu adevărat. Ca s
