E un imbold firesc ca, povestindu-ţi amintirile, să te arăţi despot în selecţia lor. Le alegi după plac şi le nuanţezi după voie, şi asta chiar dacă, în ochii cititorului, te vei strădui să pari nepărtinitor şi detaşat. În realitate, asupra nici unei stihii nu suntem mai discreţionari şi mai nemiloşi ca asupra trecutului.
Dar cruzimea aceasta îşi are rostul numai dacă e însoţită de o virtute evocatoare de ordin minuţios, un fel de simţ aparte în virtutea căruia, în cazul fiecărei întîmplări, poţi săvîrşi simultan două operaţii: îi poţi sesiza dîra de emoţie inerentă şi apoi o poţi converti în unităţi lexicale de expresivitate doctă. În schimb, dacă impresia lipseşte, lacuna atrage nu atît absenţa descrierii, cît lipsa minuţiei. Altfel spus, nu e îndeajuns să simţi ca să evoci, ci mai trebuie să desfaci sentimentul în aşchiile din care e alcătuit, abia această treaptă echivalînd cu condiţia expresivităţii. Ceea ce-i totuna cu a spune că într-un eveniment e atîta adevăr cîte tente emotive poţi scoate din el, şi că, în schimb, modul cel mai sigur de a mutila un episod este să-l înfăţişezi dintr-o dată, neutru şi sticlos, cu o umoare placidă de bufniţă privind în gol.
Nu mă îndoiesc că, judecate în miezul lor vital, amintirile lui Alexandru Niculescu trebuie să fi fost de o concreteţe intensă şi molipsitor de bogată. Specializat în lingvistica romanică şi în studiul comparatist al limbilor romanice, Alexandru Niculescu a avut şansa de a-şi petrece mulţi ani în universităţile din Occident: Berlinul de Est (1954-1955), Viena (19631965), Padova (1965-1971), Sorbona (1980-1983), Udine (1986-2002), lingvistul adunînd un material memorialistic de o luxurianţă care, cantitativ vorbind, putea singură să-i umple tomul. Dacă însă rezultatul nu se potriveşte intenţiei e din cauza modului în care autorul a înţeles să-şi scrie cartea.
Desch
