Mircea Cărtărescu dă un interviu în Adevărul în care intră calm într-un batalion de critici şi spintecă vreo trei sferturi cu baioneta, stil Kill Bill. Cu o săptămîna înainte, critici literari invitaţi de ziarul respectiv votaseră cel mai bun roman din ultimii 10 ani. După numărarea voturilor a ieşit că Orbitor al lui Cărtărescu e cel mai mare.
E uimitor să vezi câţi critici trăiesc în lumi paralele, fără nicio legătură cu literatura română actuală sau cu literatura în general. Am avut şi altădată câte un Iorga (în calitate de critic literar) sau câte un Unghianu, dar parcă niciodată atâţi ciudaţi adunaţi la un loc ca azi.
Criticii convocaţi au fost prea puţini pentru ca, măcar statistic, rezultatul să fie omologabil. Împrăştierea răspunsurilor e prea mare. Apoi, au fost convocaţi în mod egal, cei buni şi cei penibili, din toate generaţiile, poate în speranţa că, adevărul fiind pe undeva pe la mijloc, topul va căpăta obiectivitate. Dar adevărul nu e niciodată la mijloc.
De ce nu e surprinzătoare revolta lui Cărtărescu? Dacă-i citiţi Jurnalul (o carte frumoasă făcută praf de o parte din critici chiar pe nedrept) înţelegeţi, de exemplu, că autoficţiunea lui Cărtărescu funcţionează cam aşa: ei mă fac praf, dar lasă că le arăt eu lor; o ecuaţie de automotivare frustă şi care pierde la un moment dat contactul cu realitatea – pentru că Mircea Cărtărescu nu e nici pe departe unul dintre scriitorii huliţi, ci dimpotrivă, un scriitor clasicizat deja de la o vîrstă foarte fragedă.
Apoi, Mircea Cărtărescu are o credinţă fermă în “adevărul” judecăţii literare. Pentru el analiza literară e aproape o ştiinţă. E un raţionalist, chiar un pozitivist, s-ar putea să-i surprindă termenul pe cei care îi ştiu doar virtuozităţile reveriei din Orbitor sau Nostalgia. Ei bine, în cartea despre Postmodernism sau la cursurile de la Litere, Cărtărescu e un soi de Bruneti
