Toţi comentatorii ultimei cărţi a lui Nicolae Manolescu* au remarcat disproporţia ce stă la baza ei. Niciunul, insă, nu a incercat să şi-o explice. Şi totuşi, diferenţa dintre cele două secţiuni ale volumului e mult prea mare pentru a putea fi pusă pe seama capriciului sau a hazardului.
Prima parte, Cititul şi scrisul, reia cu unele retuşuri materia volumului apărut in 2002 la Polirom şi se compune dintr-o suită eterogenă de amintiri şi impresii de lectură din anii copilăriei şi ai adolescenţei. Discursul e, aici, când eseistic, când evocator, alternând insă mereu ingenuitatea lecturilor "virginale" cu reflecţiile criticului matur.
O anume naivitate persistă, ce-i drept, şi in partea secundă a volumului, intitulată simetric Scrisul şi cititul. Numai că, pe de o parte, ea se exprimă aici indeosebi prin naraţiune şi portretistică, iar, pe de alta, nu mai are de-a face cu inocenţa infantil-juvenilă, ci doar cu reticenţa criticului in a-şi comenta propria activitate din ultimele cinci decenii. Astfel incât nu-i de mirare că abia la pagina 407, după ce constată "cât de puţin am vorbit despre mine insumi", Nicolae Manolescu işi ia in serios sarcina de (auto)biograf, de care se achită apoi in 15 pagini dense, lucide şi patetice deopotrivă.
Fără indoială că această reticenţă nu ţine doar de un program ("Nu noi suntem s...t cei mai in măsură să apreciem aceste lucruri", recunoaşte undeva autorul cărţii), ci şi de o dispoziţie temperamentală, pe care criticul insuşi şi-o explică prin inaptitudinea sa pentru lirism, pentru "introspecţie" şi chiar pentru biografie. Căci, chiar dacă pretinde că a deprins din scrierile biografilor antici "pluralismul hermeneutic", Nicolae Manolescu recunoaşte că personajele i s-au părut intotdeauna "interlocutori mai valabili decât scriitorii inşişi". Insă, mai mult decât o carenţă, rezerva criticului faţă de confes
