Am participat ieri la o prelegere (la Facultatea de Psihologie din Cluj) care avea ca tema centrală răul. Am renunţat de ceva vreme să îmi bat capul cu astfel de noţiuni abstracte, dar o prietena m-a convins să o însoţesc. Să mai las traducerile şi să mai aflu şi eu ce se petrece cu şi prin creierul nostru.
Prelegerea a fost lungă şi s-a divagat mult, poate şi din cauza unor participanţi care au confundat interactivitatea cu dreptul de a spune verzi şi uscate în afara subiectului şi a pune întrebări irelevante oratorilor, care au încercat însă să coopereze cu interlocutorii rătăciţi in discuţie şi astfel s-a vorbit mult şi despre alte cele. Totuşi, ideile principale au fost legate de faptul că:
- educaţia primită ( din familie, din şcoală, religioasa, etc) ne împinge să credem că viaţa e predictibilă ( toţi ne îndreptăm spre moarte, însă cu puţin noroc până atunci întemeiem o familie şi avem o slujbă), controlabilă (dacă respectăm normele va fi în regulă) şi dreaptă ( cei care greşesc vor plăti pentru asta, cel mai târziu într-o viaţă viitoare, dar de multe ori chiar în viaţa aceasta) – astfel răul ce ni se întâmplă e văzut ca o pedeapsă pentru ceva ce am făcut rău la rândul nostru.
- după ce ni se întâmplă ceva rău, ori suntem doborâţi şi ne e greu să ne revenim, ori ne formăm un sistem defensiv care respinge ideea că suntem afectaţi sau în cazul în care acceptăm asta o facem doar ca să găsim soluţia cât mai rapid.
Probabil veti spune că nu e nimic nou sub soare. Exact. Tocmai din această cauză unii participanţi au plecat cam dezamăgiţi şi spunând că nu au rămas cu nimic. Aveau aşteptări prea mari de la specialiştii care şi-au expus punctul de vedere, în sensul că aşteptau răspunsuri concise, clare, cheia adevărului, dar să fim serioşi, cum să ne putem aştepta să ni se dea o definiţie completă a răului? Ce fel de rău, rău p
