După premiile de la Berlin, "Eu cînd vreau să fluier, fluier" se pregăteşte să ia cu asalt publicul românesc
Foştii condamnaţi care au jucat în film şi au fost eliberaţi între timp, s-au strîns la o masă. Au venit special din Grecia, din State, din Italia, pe unde-au umblat după ce-au ieşit din închisoare. Privesc stînjeniţi şi zîmbitori la lumea bună din jur. "E un film cu şi despre deţinuţi!", proclamă Mihai Svorişteanu, "răul" din film. Ar mai juca, "dacă ar avea ocazia". Şi-au aprins ţigările. Trag cu ochiul la masa vecină, unde ministrul Justiţiei discută cu ambasadorul Germaniei.
În centrul atenţiei, regizorul Florin Şerban trece de la un grup la altul. El e cel care a unit lumi atît de diferite. Îşi salută actorii, ascultă sfaturile despre arbitraj ale lui Ion Crăciunescu. Poartă o geacă de piele, cămaşă albă, pantaloni negri, pantofi, negri, şi doi ochi care strălucesc şi cînd se retrag blitzurile. Are emoţii mai ceva ca la Berlin. "Sper să fie săli pline la filmul meu. L-am făcut pentru români!".
Florin Şerban: "Sîntem un popor de artişti, nu de sportivi"
- De ce avem premii la film şi nu avem la fotbal?
- Pentru că nu sîntem un popor de sportivi, deşi aşa ne credem. Sîntem un popor de artişti, ne plac poveştile, ne place să povestim.
- Se joacă un meci de fotbal în filmul tău. De ce fotbal, nu altceva?
- E sportul nostru naţional, nu puteau să joace handbal, baschet, n-ar fi fost ca-n viaţa reală. În închisoare asta fac.
- E la fel cu fotbalul pe care-l ştim?
- Da, la fel, cu aceleaşi reguli, dar e un fotbal jucat mai în forţă, mai aspru.
- Tu ţii cu vreo echipă?
- Ţin cu Craiova Maxima, pentru că şi tata era fan. Craiova aia, de pe vremea cînd juca în semifinalele europene. De atunci nu m-am mai uitat, decît foarte rar. Mie îmi place tenisul
