Cartea Monicăi Spiridon (Eminescu sau despre convergenţă) ar părea să cadă peste o idee deja în uz: aceea că imensa cantitate de publicistică a poetului trebuie citită în sfârşit din perspectivă estetică. Lectura ideologică nu i-a priit.
În plus, aceasta din urmă n-a adus nimic nou în înţelegerea scrisului lui Eminescu. A detecta în conservatorismul său tente naţionaliste sau xenofobe nu contribuie în vreun fel la sensurile Luceafărului. (A-l scuza de atari înclinaţii, iarăşi nu-i de mare folos).
Idee în uz, spuneam. Să nu uităm însă că cine-a pus-o în circulaţie a fost tot Monica Spiridon, într-o carte din 2003, Mihai Eminescu. Proza jurnalistică, pe care cea de astăzi o reia cu minore modificări de structură: câteva capitole îşi schimbă locul între ele, iar antologia de articole din anexă e mai selectivă. Deşi datele sunt aceleaşi, avem totuşi de-a face cu o altă carte. Dispunerea accentelor e, în primul rând, diferită. Ce s-a asimilat din demonstraţia precedentă, e bun asimilat şi, implicit, împins către final. Ce nu, e pus în postură privilegiată în aşa fel încât să nu mai scape vigilenţei criticilor. Arta aceasta a scenografiei interpretative, Monica Spiridon o stăpâneşte excelent.
Acestea fiind spuse, nu înţeleg totuşi pudoarea bibliografică a editurii. Dacă ar fi să ne luăm după absenţa oricăror precizări marginale, am crede că studiul acesta a ieşit de-a dreptul din spuma mării. Despre versiunea lui anterioară, nu se suflă o vorbă. Mai mult, în cuprinsul unei pagini întregi, cât ocupă prezentarea autoarei, nu e menţionat nici un titlu de carte din cele paisprezece ale Monicăi Spiridon.
Noutatea esenţială (derivată, repet, dintr-un joc de proporţionare a capitolelor) o reprezintă perspectiva holistă. Nici un comentator recent al lui Eminescu nu s-a mai aventurat în aşa ceva. Nici Iulian Costache, nici Il
