Prin 1987 dă Ceauşescu un ucaz să nu se mai taie viţeii şi nici miei, ca să crească „şeptelul”. Nu prea înţelegeau ţăranii cum venea chestia asta pînă au început să intre la puşcărie fiindcă ignorau ucazul. Aşa că au început să-şi sufoce viţeii cu pungi de plastic şi să nu-şi mai declare mieii la veterinar. Ucazul lui Ceaşcă, isteţ – dacă te prindea miliţia şi pe tine cumpărător cu mielul în maşină sau în sacoşă dădeai de dracu.

Şi se apropie Paştele. Prin măcelării nexam carne de miel. Se găseau nutrii pe la alimentare, dar cum să spurci Paştele cu carne de nutrie? Şi ce drob puteai face din acest şobolan uriaş de apă?

Mă duc într-o zi pe la librăria Cărţii Româneşti să mai schimb o vorbă cu băieţii. Şi de la una la alta, zic că anul ăsta parcă văd că vînez şobolanii din alimentare în locul mielului. Mircea Nedelciu, librar acolo, îmi spune: „Bătrîne, nu s-au terminat mieii din ţara asta!” Şi-mi spune să mă duc sîmbătă la el la Fundulea. Dar mai de dimineaţă.

Sîmbăta bagă soţia mea cheia în contact pe la şase, nici nu se luminase bine, şi pornim spre Fundulea. Ajungem într-o oră. Mircea era prin curte, cu nişte treburi la vie. Cînd ne vede, trimite vorbă în sat prin cineva. Cam după zece minute apare un tip mai bătrîior, dar vînjos, în curte la Nedelciu. Scoate Mircea nişte ţuică, să ne cunoaştem toţi şi să punem şi treaba la cale. Apoi ne suim în maşină toţi patru şi mergem la casa omului. Imi arată omul mieii din îngrăditura cu oile lui şi cît mă uit la ei aduce şi el o ţuică. Cînd se întoarce îi spun că aş vrea unul aşa de vreo şapte-opt kile. Intră tipul printre oi, ia un miel de-acolo şi mă întreabă dacă îl vreau viu sau tăiat. Că dacă-l voiam viu era mai scump, pentru blană.

Ce să zic, că aproape nu-l mai voiam deloc? Taie omul mielul, îl agaţă într-un cinghel, îl jupoaie şi spune un preţ. Mircea se trăsese mai în spate. Îi dau omului