Bate-l şi Realitatea ţi se va deschide - a glumit profesorul, când i-a făcut cadou covorul cel mare. Era un covor persan cu un model sofisticat care pornea în simetrii măiestre dinspre centru spre margini. Ceea ce-l fascina la profesor în nenumăratele ore petrecute împreună era felul în care ştia să extragă învăţăminte spirituale din banale ecuaţii ori teoreme. Dar locul unde excelau amândoi era geometria. În plus, ani în şir, începând cu zilele în care i-a fost elev de liceu, l-a ajutat pe profesor şi pe soţia acestuia, de sărbători, la bătutul covoarelor. O făcea cu plăcere, fără să aibă nici o obligaţie decât aceea de suflet. Şi nici nu accepta mica sumă pe care i-o oferea femeia. Odată în ultimul an de liceu, profesorul îi arunca-se-n treacăt întrebarea: te-ai gândit că întregul Cosmos se află descris în desenul acestui covor pe care tocmai l-ai curăţat de praf? Cum un matematician cu vocaţie este şi niţel poet, tânărul găsi destul de reuşită metafora magistrului. În anii următori, în timp ce lovea cu sete în covorul plin de mizerii, s-a trezit visând că, iată, în această clipă are prilejul să cureţe de praf întreg Cosmosul... La un moment dat profesorul a decis să se mute într-un apartament mai mic şi îi spuse la telefon să vină degrabă să ia ceea ce îi „aparţine de drept". Spre dezamăgirea sa, nu era vreo carte anume, nici impre­sionanta colecţie de probleme de geome­trie adunate de maes­tru. Era covo­rul cel vechi, moştenit la rândul său de profe­sor de la cel cu care el învăţase secretele geometriei cu mult timp în urmă. Apoi, la scurt timp, magis­trul a plecat din această lume cu prea multe ecuaţii nerezolvate. De atunci, în fiecare primăvară, căci este leneş într-ale gospodăriei, ca orice matematician care se respectă, tânărul discipol meditează asupra desenului de pe covo­rul pe care-l curăţă de praf în timp ce-l loveşte cu sete. Suspendat afară în locul d