A spune că „tinerii nu mai au modelele de altădată, eroi, artişti, oameni împlinţi profesional sau măcar oneşti" (Nicolae Prelipceanu, România literară, nr. 8, 12 martie 2010) stă pe trei presupoziţii: a) este considerat adevăr universal faptul că în educaţia tinerilor modelele joacă un rol, şi anume joacă acest rol, dacă sînt personalizate* b) este considerat că modelul personalizat (eroi, artişti etc.) nu îşi poate juca rolul său şi post-mortem; c) este considerat că modelul nepersonalizat, o anume tradiţie, cea a ideilor liberalismului clasic, să zicem, n-ar putea să-şi joace rolul său educativ în absenţa unor întrupări exemplare ale acestei tradiţii.

Toate cele trei presupoziţii pot fi dovedite ca fiind false. La punctul a) este suficient să luăm matematica drept tradiţie formativă (aflată de 300 de ani în fundaţia ştiinţelor tari ale modernităţii) spre a înţelege că rolul personalităţilor model este neglijabil. Iar dacă vrem să luăm ca reper tradiţia filosofiei politice, ne putem aminti, cu ajutorul unor cărţi importante, de felul Intelectualii, de Paul Johnson, cît de puţine merite de model educativ s-au întrupat în liderii doctrinari ai ultimelor secole.

Prejudecata modelelor întrupate în personalităţi contemporane nouă vine dintr-o inerţie pe care o lasă în mentalul nostru o anume propagandă simbolico-eroică de sorginte marxistă, care a căzut deseori în cultul idolatru al personalităţilor, dar vine şi din direcţia opusă, de la dreapta extremistă, care, la noi, l-a propulsat pe Nae Ionescu în legendă, fără să se observe ce era de observat: că puterea fascinatorie a acestui model s-a bazat pe o impostură, şi anume pe una teologico-politică. Nae Ionescu susţinea, eretic, teza mîntuirii colective şi predica în consecinţele ei un naţionalism cvasi-mesianic. Problema deschisă în dezbaterea, salutară, din această pagină a României lite