La început a fost şantajul. „Cîte o hîrtie din trecutul fiecăruia, i-am ţinut pe loc şi i-am făcut fideli.“ Din şantaj s-a întrupat omul politic nou, postrevoluţionar. „Domnule, ţi-am spus că în decembrie 1989 am fost numit aghiotant al prim-procurorului general al României libere, cînd nu mai asculta nimeni de nimeni şi a funcţionat ’89, ’90, toată perioada şi toate relaţiile mele, am crescut cu ele odată.“Din răsadul ocrotit cu grijă au înflorit infracţiunea, corupţia şi traficul de influenţă. „Dom’ne, i-am rezolvat pe toţi, unde n-a fost loc de rezolvat am dat suspendare, n-a plecat cu puşcărie, alţii le-a dat 10 ani.“ Omul s-a contopit, apoi, cu propria-i operă, zădărnicită, însă, la urne. „Dacă eu m-am dus la Interne, ai toată Procuratura României, ai toată Justiţia la mînă, ai toată Curtea. În trei ani, pot face toată reţeaua din România.“ Acum, la sfîrşit, odată cu celebrele interceptări, auzim cuvîntul lui Voicu, stîlcit şi batjocorit de o gîndire rudimentară. Puroiul dizgraţios şi incontinent al stenogramelor poate înceta. Relevanţa lor juridică a fost de mult întrecută de tezaurul istoric pe care îl oferă pe tavă. „Vicleanul“ Cătălin a făcut, nesilit de nimeni, cronica devenirii sale întru reper corpolent pentru mîrşăvia şi cupiditatea clasei politice, unul vizibil pînă la Washington şi Bruxelles. Individul în forma sa malignă se naşte, practic, în 1989, odată cu democraţia, slobozit din pîntecul unui TAB ce participa la represiune pentru a se infiltra, imediat, în cele mai intime cotloane ale noii şi ilegitimei puteri. Această cronică involuntară este biopsia organismului cangrenat al României. Prima observaţie: dacă lustraţia s-ar fi impus ca regulă, traficantul de influenţă Voicu nu ar fi existat sau ar fi fost excepţia. La noi, istoria democraţiei s-a scris strîmb, în condiţiile în care nu a existat, ca în Germania, o ţară de rezervă şi nimeni