Emil Românu, băiat de la ţară, s-a pus cu burta pe carte din dorinţa de a nu rămâne la coasă şi la păscutul vacilor şi s-a făcut juristconsult.

A reuşit să intre la o firmă multinaţională unde munceşte mult, adesea şi peste program, dar este plătit prost, la nivel de colonie. Pentru că trebuia să-şi ţină rangul, s-a mutat din cele două camere din Titan, într-un ansamblu rezidenţial din nordul Capitalei. N-avea bani, dar a făcut credit la bancă, pe 25 de ani, în valută şi s-a trezit că face parte din high – life, că dimineaţa se salută cu directori de corporaţii şi cu vicepreşedinţii companiei, că copiii lor se joacă împreună, că nevestele lor se coafează la acelaşi hair – stylist. Numai că, odată cu venirea crizei, situaţia lui Emil Românu a început să devină complicată. Mai întâi s-au mărit ratele la bancă, pentru că leul o luase razna, în jos, faţă de euro. Apoi firma – românească – la care lucra nevasta a dat faliment, nemaiprimind comenzi de la stat. Nici la firma lui lucrurile nu mergeau strălucit şi, pentru ca directorii străini, ţinuţi cu mari sacrificii, să-şi poată încasa bonusurile, personalul românesc a fost penalizat cu 10%.

Pe fondul ăsta, vicepreşedintele corporatist l-a chemat într-o dimineaţă la el la office, l-a rugat să ia loc şi i-a spus: “Dear Emil, avem o problemă”. “What problem?” a îngăimat Emil, îngălbenindu-se. “Nu, nu e o problemă cu munca ta. Eşti bun, tragi de dimineaţa până seara, n-ai pretenţii. Nu asta e problema. Ci maşina!” . “Ce maşină?” . “Păi Dacia ta, asta din parcare. Arată ca dracu’ printre cele ale personalului nostru. Ne declasifică. Cine vine şi-o vede crede că avem dificultăţi. Trebuie să o schimbi!” . “Cu ce?” – îndrăzni Emil, care în sinea lui era mulţumit de maşină. Nu era costisitoare, învăţase să o repare singur, într-un cuvânt mergea....”Păi – zise vicepreşedintele – faţă de poziţia ta în companie trebuie s