Intr-o dimineata cu roua pe trandafiri, am iesit afara sa salut stralucirea soarelui.

In linistea patriarhala a diminetilor de vara, am auzit un fosnet abia perceptibil. Am cautat sub frunzele mari de bostan cu flori portocalii si am gasit un pui de cioara (sau corb) cazut din cuibul asezat intre crengile unui copac din apropiere. O pasare mica si neagra ca abanosul se uita speriata la mine, cu ochisorii ei luciosi. Am luat-o cu multa atentie, am mangaiat-o, dar am observat ca o aripioara atarna in jos. Era rupta. Cu putina mea pricepere de copil, i-am legat cu o panglica aripa de corp si am pus pasarea intr-o cutie de carton. Era cuminte, nu se zbatea, si de cate ori treceam pe langa ea, o intrebam: "Ce mai faci, mandruta?" si Mandra i-a ramas numele. O hraneam, nu cu usurinta, dandu-i pe cioc malai inmuiat si apa. incetul cu incetul, Mandra mea a crescut. Aripioara se reparase ca de mana unui doctor. Venind toamna, am mutat-o in bucatarie si mama ma bombanea ca ma tin numai de rele. Intre mine si Mandra se legase o mare prietenie, o mare dragoste. Pe un dulap, cioara mea incerca sa-si faca cuib. incepuse si mama s-o indrageasca, sa-i dea mai multa atentie. Intr-o zi, m-am gandit ca ar fi drept s-o eliberez, sa-i dau drumul afara, in adevarata ei viata, sa-i redau libertatea. Am deschis fereastra. La inceput a zburat cu avant si s-a asezat pe creanga unui mar din apropiere. Apoi a zburat mai departe, falfaindu-si aripile. Am fost convinsa ca nu se mai intoarce si m-am intristat foarte tare. Dar dupa ce si-a facut turul pe langa casa, Mandra a venit inapoi, spre marea mea bucurie, dar nu numai in bucatarie, ci s-a asezat pe umarul meu. Cred ca simtea dragostea mea si incerca sa mi-o intoarca. Parea sa-mi spuna: "Te-ai speriat ca te parasesc? Niciodata!". Cand statea pe umarul meu, imi ciugulea lobul urechii, iar cand ateriza pe cap, imi ciugulea sprancene